luni, 8 februarie 2016

Tulburare de alienare parentală

Propuneri de includere a Tulburării de alienare parentală
(Parental Alienation Disorder) în DSM V


 
     Noţiunea de Parental Alienation Syndrome (PAS – Sindromul de alienare parentală) a fost introdusă de profesorul de psihiatrie american Richard A. Gardner în anul 1985. El defineşte PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinţilor asupra stabilirii custodiei unui copil şi se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în faţa copilului, a unui părinte de către celălalt. Unul dintre părinţi, realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, „vorbeşte de rău” celălalt părinte în faţa copilului, efectul fiind un adevărat abuz emoţional asupra acestuia. 
     Dr. Douglas Darnall introduce noţiunea de Parental Alienation (PA - Înstrăinare parentală) ca fiind orice constelaţie de comportamente, conştiente sau inconştiente, care ar putea evoca o perturbare a relaţiei dintre copil şi părintele care nu deţine custodia sa. Pentru Dr. Darnall, accentul cade pe spălarea creierului (brainwashing), alienarea fiind un proces reciproc în care ambii părinţi sunt prinşi.
     Alienarea parentală a stârnit multe controverse în lumea ştiinţifică. Sindromul alienării parentale nu este recunoscut până în acest moment ca diagnostic psihiatric. Asociaţia Psihologilor Americani (American Psychological Association) nu a precizat până în prezent o poziţie oficială, nici pro, nici contra. Cu toate acestea, PAS şi PA au fost acceptate de mulţi profesionişti şi de multe instanţe din SUA, Canada, Australia şi Europa, incluzând CEDO şi instanţele din România.
     În anul 2010, Dr. William Bernet, profesor de psihiatrie la Vanderbilt University School of Medicine, expert în psihiatria copilului şi psihiatrie legală, alături de o serie de specialişti în sănătate mintală din 11 ţări, printre care S.U.A., Canada şi majoritatea statelor europene, a definit  Tulburarea de alienare parentală (Parental Alienation Disorder - PAD) şi a propus includerea acesteia în DSM – Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale -  ediţia a V-a  (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, publicat de American Psychiatric Association).
     Principala caracteristică a Tulburării de alienare parentală este că un copil, de obicei aflat în situaţia în care părinţi sunt angajaţi într-un divorţ cu grad înalt de conflict, creează o alianţă cu unul dintre părinţi (părintele preferat) şi respinge relaţia cu celălalt părinte (părintele înstrăinat) fără a avea o justificare legitimă. Simptomul principal este rezistenţa sau refuzul copilului de a avea contact cu părintele înstrăinat (Criteriul A).
     Comportamentul copilului include o campanie persistentă de denigrare a părintelui înstrăinat şi lipsa sau absurditatea raţionamentului pentru care acesta este respins (Criteriul B).
     Următoarele semne clinice apar frecvent în cadrul acestei tulburări, mai ales atunci când aceasta atinge un nivel moderat sau sever (Criteriul C):
  • Lipsa de ambivalenţă – se referă la convingerea copilului că părintele înstrăinat este întrutotul rău iar părintele preferat este întrutotul bun;
  • Fenomenul „liber-cugetător” – copilul consideră că decizia de a respinge părintele îi aparţine în totalitate şi că nu este influenţat de către părintele preferat;
  • Sprijinul necondiţionat – copilul ia automat partea părintelui preferat în cazul unui dezacord;
  • Copilul poate prezenta o desconsiderare pentru sentimentele părintelui înstrăinat şi o lipsă a sentimentului de vinovăţie faţă de acesta;
  • Copilul poate expune scenarii preluate de la părintele preferat, identice cu cele declarate de acesta;
  • Animozitatea copilului faţă de părintele înstrăinat se poate extinde şi la familia acestuia.
     Diagnosticul de Tulburare de alienare parentală nu se stabileşte atunci când refuzul copilului de a avea contact cu părintele respins este justificat, de exemplu în cazul în care copilul a fost neglijat sau abuzat de acel părinte (Criteriul D).


     Caracteristici asociate
     Tulburarea de alienare parentală poate fi uşoară, moderată sau severă. Când Tulburarea de alienare parentală este uşoară, copilul poate refuza contactul cu părintele înstrăinat, dar atunci când sunt împreună se bucură de o bună relaţie cu acesta. Copilul poate avea o relaţionare bună, puternică cu ambii părinţi, chiar dacă afirmă critici la adresa părintelui înstrăinat.
     Când Tulburarea de alienare parentală este moderată, copilul poate refuza contactul cu părintele înstrăinat şi să continue să îl critice şi să se plângă de acesta chiar şi în perioada de vizitare.  Copilul poate avea o relaţie uşor sau moderat patologică cu părintele preferat.
     Când Tulburarea de alienare parentală este severă, copilul refuză cu putere întâlnirea, se poate ascunde sau fugi de părintele înstrăinat. Comportamentul copilului este determinat de convingerea falsă că părintele înstrăinat este rău, periculos sau lipsit de valoare. Copilul are de obicei o relaţie patologică cu părintele preferat, uneori împărtăşind cu acesta o viziune paranoidă asupra lumii.
     Diagnosticul de Tulburarea de alienare parentală se referă la copil; părintele preferat al acestuia sau alte persoane de care copilul depinde pot manifesta următoarele atitudini sau comportamente, care sunt deseori cauza principală a tulburării:
     Critici persistente la adresa calităţilor şi aptitudinilor parentale ale părintelui înstrăinat;
     Afirmaţii care induc copilului teamă, neplăcere sau îl fac să critice părintele înstrăinat;
     Diverse comportamente menite de a îndepărta părintele din viaţa copilului.
     Comportamentul părintelui preferat poate include sesizări către poliţie sau serviciile de protecţie a copilului împotriva părintelui înstrăinat.
     Tulburarea de alienare parentală poate fi cauza pentru falsele acuze de abuz sexual împotriva părintelui înstrăinat. Părintele preferat poate ajunge la litigii, mergând până la abuz de drept. Părintele preferat poate încălca hotărârile judecătoreşti care nu sunt pe placul său. Deseori, la aceste persoane se pot observa tulburări psihice:  tulburare de personalitate narcisică sau borderline, experienţe psihotraumatice în copilărie, trăsături paranoide. De asemenea, părintele înstrăinat poate manifesta o serie de comportamente, care pot influenţa sau contribui la declanşarea tulburării: lipsa de căldură şi implicare, abilităţi parentale deficitare, lipsa de timp dedicat activităţilor cu copilul. Cu toate acestea, intensitatea şi durata respingerii de către copil nu este nici pe departe proporţională cu carenţele minore şi slăbiciunea abilităţilor parentale ale părintelui înstrăinat. 
     Deşi Tulburarea de alienare parentală apare cel mai adesea în situaţii de conflict între cei doi părinţi legat de custodie, aceasta poate interveni şi în alte tipuri de conflict legat de custodie, cum ar fi litigiile dintre un părinte natural şi un părinte vitreg sau dintre un părinte şi un bunic. Uneori alţi membri ai familiei, cum ar fi părinţii vitregi sau bunicii pot contribui la apariţia Tulburării de alienare parentală.  Ocazional, alte persoane – terapeuţi sau lucrători în protecţia copilului – pot contribui la apariţia Tulburării de alienare parentală prin încurajarea sau sprijinirea refuzului copilului de a avea contact cu părintele înstrăinat. Tulburarea de alienare parentalănu apare în mod necesar în cazuri de litigii legate de divorţ, ci poate apare şi în familii organizate sau după mulţi ani după divorţ.

      Diagnostic diferenţial
     Deseori copilul, după separarea părinţilor sau divorţ, poate să evite contactul cu părintele ce nu a obţinut custodia. Există o serie de explicaţii posibile ale acestui comportament. Tulburarea de alienare parentală este un motiv important, dar nu singurul pentru care un copil poate refuza contactul cu celălalt părinte.
     În cursul dezvoltării normale, copilul poate fi mai apropiat de un părinte sau de celălalt, în funcţie de stadiul său de dezvoltare şi evenimentele petrecute în viaţa copilului. Când părinţii nu sunt de acord, este normal pentru un copil să trăiască un conflict de loialitate. Aceste variaţii trecătoare în relaţia unui copil cu mama sau tatăl său nu îndeplinesc criteriile pentru diagnosticarea uneiTulburări de alienare parentală deoarece nu constituie o respingere persistentă sau o denigrare a unui părinte care să atingă nivelul unei campanii de denigrare.
     În cazul în care copilul a fost abuzat, neglijat sau respins de către părintele care nu a obţinut custodia sau de partenerul actual al acestuia, ostilitatea copilului poate fi justificată şi este de înţeles că acel copil refuză să viziteze locuinţa acelui părinte. Dacă abuzul este motivul pentru care copilul refuză să-şi viziteze părintele, va fi pus diagnosticul de abuz fizic sau sexual asupra copilului şi nu deTulburare de alienare parentală.  Este important de reţinut că un părinte abuzator poate utiliza exagerat conceptul de alienare parentală pentru a acuza celălalt părinte de refuzul copilului de a avea relaţie cu el. În cazul tulburării psihotice induse, un părinte delirant poate influenţa copilul să creadă că celălalt părinte este o persoană malefică, de care trebuie să îi fie frică şi care trebuie evitată. ÎnTulburarea de alienare parentală părintele alienator poate avea opinii negative foarte puternice despre celălalt părinte, dar menţine contactul cu realitatea.
     Când părinţii se separă sau divorţează, un copil cu tulburare de anxietate de separare poate deveni chiar mai îngrijorat şi anxios la despărţirea de cel care îl îngrijeşte. În cazul anxietăţii de separare copilul este preocupat cu temerile nerealiste că i s-ar putea întâmpla ceva rău părintelui care în îngrijeşte, în timp ce în cazul Tulburării de alienare parentală copilul este preocupat de convingerile nerealiste că părintele înstrăinat este periculos.
     Este exclus ca un copil cu fobie specifică, situaţională, să poată avea o teamă nejustificată de un părinte sau de un anumit aspect legat de locuinţa acestuia. Este puţin probabil ca un copil cu fobie specifică să se angajeze într-o campanie de denigrare a obiectului de care se teme, campania de denigrare fiind un element central al Tulburării de alienare parentală.
     În urma divorţului sau separării, un copil cu opoziţionism provocator poate deveni chiar mai simptomatic – furios, plin de resentimente, încăpăţânat – şi să refuze să participe la procesul de trecere de la un părinte la altul. În cazul tulburării opoziţionismului provocator, copilul poate fi în opoziţie cu ambii părinţi, în diferite contexte, în timp ce copilul cu Tulburare de alienare parentală îşi concentrează negativismul pe refuzul contactului cu părintele înstrăinat şi se implică în campania de denigrare a acestuia.
     Când părinţii se separă sau divorţează, un copil poate suferi  o tulburare de adaptare ca reacţie la diferiţi factori  stresanţi apăruţi în urma divorţului: neînţelegerile dintre părinţi, pierderea relaţiei cu un părinte şi mutarea într-un nou cartier sau scoală. Un copil cutulburare de adaptare poate avea o varietate de simptome nespecifice, inclusiv depresie, stări anxioase şi comportamente distructive, în timp ce un copil cu tulburare de alienare parentală manifestă simptome specifice, care includ campania de denigrare şi explicaţii slabe sau iraţionale pentru critica permanentă a faţă de părintele înstrăinat.
     O relaţie problematică părinte-copil (cod V) este diagnosticul potrivit daca atenţia clinică este concentrată pe relaţia dintre copil şi părintele sau părinţii divorţaţi, dar simptomele nu coincid criteriilor unei tulburări mentale. De exemplu, un adolescent rebel poate să nu prezinte o tulburare mentală, dar poate pentru un timp să refuze contactul cu unul dintre părinţi, chiar dacă ambii părinţi l-au încurajat s-o facă şi o instanţă a hotărât astfel. Pe de alta parte, tulburarea de alienare parentală poate fi diagnosticată dacă simptomele copilului sunt persistente şi îndeajuns de severe pentru a îndeplini criteriile pentru această tulburare.

      Criteriile de diagnostic pentru Tulburarea de alienare parentală
     A. Copilul,  de obicei în cazul în care părinţii sunt angajaţi într-un divorţ cu conflict de mare intensitate, creează o alianţă puternică cu un părinte şi respinge relaţia cu celălalt părinte, care devine părinte înstrăinat fără o justificare legitimă. Copilul refuză să aibă o relaţie sau să petreacă timp cu părintele înstrăinat.
     B. Copilul manifestă următoarele comportamente:
   - o respingere persistentă sau denigrare a părintelui înstrăinat, care ajunge la nivelul unei adevărate campanii;
   - explicaţiile copilului pentru respingerea sau critica părintelui înstrăinat sunt absente, slabe sau absurde.
     C. Copilul manifestă două sau mai multe din următoarele şase atitudini şi comportamente:
  • lipsa de ambivalenţă;
  • fenomenul de „liber - cugetător”;
  • sprijinul  necondiţionat acordat unui părinte împotriva celuilalt;
  • lipsa de vinovăţie cu privire la respingerea părintelui;
  • prezenţa de scenarii preluate;
  • ostilitate faţă de familia părintelui înstrăinat.
       D. Durata tulburării este de cel puţin 2 luni.
     E. Perturbarea provoacă suferinţă semnificativă clinic sau insuficienţă sociale în academic (profesionale), sau alte domenii importante de funcţionare.
       F.  Refuzul copilului de a avea o relaţie cu părintele înstrăinat nu are o justificare legitimă. Tulburarea de alienare parentală nu este diagnosticată dacă copilul a fost maltratat de părintele înstrăinat.
 Traducerea şi adaptarea după Dr. William Bernet
Articol publicat în volumul  Probleme actuale ale ştinţelor umaniste,
Analele ştiinţifice ale doctoranzilor şi competitorilor, Chişinău, 2011.

duminică, 7 februarie 2016

Crearea viitorului

Crearea realităţii

EGO-UL

Drumul catre Adevar si Cunoastere este presarat cu obstacole.

Doar cei care au renuntat la Ego au putut parcurge in intregime acest drum al carui scop final este Iluminarea.
Cuvantul Ego este unul din acele cuvinte care este aruncat peste tot in jur in diverse forme si cu diverse intelesuri, in functie de context. Conform conceptiei psihanalitice exista: Id, Ego si Superego (Sine, Eu, Supreu). In conversatia de fiecare zi, vorbim despre Ego ca fiind partea din tine care crede ca esti o persoana individuala separata de toti ceilalti (si in general, de orice). In contextul cresterii spirituale suntem nevoiti sa ne ocupam de el pentru ca Ego-ul ne impiedica in a ne realiza Potentialul nostru Nelimitat.



Oamenii confunda Ego-ul cu propria persoana. Acesta este motivul pentru care nu au curaj sa renunte la el, de teama ca vor pierde ceva. Ego-ul este insa o iluzie, iluzia unor dorinte si ambitii pe care omul le identifica ca fiind proprii. Ele apartin de fapt lumii in care traieste, si nu Sinelui.


In cresterea spirituala, Ego-ul este “corpul pretentiei”. Definitia din dictionar pentru “pretentie” este “o afirmatie falsa”. Egoul pretinde ca este ceva ce nu este de fapt. Si ceea ce pretinde Ego-ul este ca el ar fi Sinele autentic. Ego-ul face tot ce poate ca sa mimeze Sinele autentic. Totusi, el nu este capabil sa fie acesta. Asa cum Ego-ul este fals si Sinele autentic este adevarat, tot ce poate sa faca Ego-ul este sa pretinda ca poate crea aceleasi calitati ca si Divinul.


De exemplu, Ego-ul incearca sa creeze domnia, ceea ce este un aspect bun, care inseamna a avea control asupra propriei vieti si persoane, dar nu reuseste decat sa creeze dominatia, care este control prin oprimare. Ego-ul incearca sa creeze iubire, dar nu reuseste decat sa creeze co-dependenta. Ego-ul incearca sa creeze pentru sine imputernicire (care este intotdeauna intovarasita de modestie), insa nu reuseste decat sa creeze putere si control, in deficitul altora. Ego-ul incearca sa creeze implinire si multumire in viata, dar nu reuseste decat sa creeze o fericire temporara, care curand dispare si se transforma in nemultumire. Ego-ul poate doar pretinde ca el creeaza calitatile sinelui Divin. Totusi el stie foarte bine sa se prefaca si de la o varsta frageda poate convinge ca el (sinele egotic) este cel adevarat.


Ego-ul se incrusteaza adanc in societate. El formeaza familiile noastre, scolile noastre, si locul nostru de munca. Chiar si religiile noastre sunt incarcate de Ego. Ego-ul este atat de raspandit incat multi oameni nici nu mai cunosc si altceva. Din aceasta cauza legatura noastra cu Sinele nostru autentic se pierde de la o varsta tanara, fiind inlocuita cu ceva care nu este adevarat, cu personalitatea falsa care este Egoul.


Pentru a vindeca ceea ce este Ego un lucru de folos este intelegerea modului in care Ego-ul se formeaza in noi, ca indivizi. Ego-ul este imbinat cu ranile noastre. Cand suntem copii mici suntem spontani in mod natural. Ne exprimam sentimentele pe moment. In multe familii insa emotiile spontane sunt desconsiderate si de aceea curand invatam sa le suprimam. Indata ce auzim primul “Nu” sau “nu e voie sa faci asta”, incepem sa ne schimbam. Un copil mic doreste in mod natural sa placa celor care il ingrijesc. Atunci cand cei care il au in grija exprima neplacere fata de exprimarea copilului, acesta, ca sa faca placere parintilor sai, va incepe sa-si suprime simtirea sa proprie. Ce se intampla atunci cand ne suprimam expresivitatea este ca suprimam chiar ceea ce suntem. Pretindem ca simtim altceva decat ceea ce simtim. Cand pretindem ca suntem ceva ce nu suntem, apare Egoul.


Parintii, scoala si societatea au anumite asteptari despre cum ar trebui sa actionam si ce ar trebui sa fim. O mama doreste ca fiica ei sa fie o printesa, cand ea de fapt se simte mai bine jucandu-se ca un baietoi. Fetita incearca (pretinde) a fi printesa ca s-o multumeasca pe mama ei, si astfel apare Egoul. Un tata vrea ca fiul lui sa fie campionul sportiv care el n-a reusit sa devina el insusi, cand de fapt fiul este interesat mai mult sa cante la chitara. Baiatul isi suprima dorinta de a exprima muzica si incearca sa devina campionul sportiv, ceea ce i-a cerut tatal lui sa fie. El se schimba in altceva care nu este de fapt, si atunci apare Egoul.


Abuzul de orice forma, fie fizic, fie emotional, cauzeaza trauma. Trauma (ranirea) apare atunci cand, copil fiind, una din necesitatile noastre de baza nu este indeplinita. Trei asemenea necesitati sunt: iubirea, acceptarea si aprobarea. In momentul in care ne sunt refuzate aceste necesitati apare trauma. Schimbarea Sinelui in altceva, pentru a face placere altora, da nastere unui Ego.


Datorita faptului ca suntem adanc inradacinati in Ego, ne este dificil sa cunoastem cine suntem. Fiecare strat al Egoului ne taie contactul cu Sinele nostru autentic, cu Sinele Divin. Pentru majoritatea oamenilor nu este cunoscut decat atat, falsul Sine sau Ego-ul. Datorita faptului ca ei traiesc fixati in spatiul Sinelui fals, vietile lor sunt in mare parte false. Tot ce stiu ei este ceea ce incearca Ego-ul sa creeze.


O persoana poate sa intre intr-o relatie sau sa iasa din ea, de exemplu, incercand sa afle ceea ce ei cred ca este “iubire”. Cu toate astea incercarea Ego-ului de a iubi se dovedeste ca nu este nimic mai mult decat o forma de co-dependenta. Co-dependenta apare atunci cand incercam sa determinam pe cineva sa ne implineasca anumite necesitati pe care le avem si pe care doar noi insine le putem implini. In relatia co-dependenta, nici una din partile implicate in relatie nu si-a indeplinit lucrul pe care trebuiau sa-l faca pentru propria vindecare. Golurile din corpul lor energetic atrag pe altii care ei cred ca le pot umple golurile respective. Ei se simt minunat cand sunt cu cineva care poate sa le umple energetic si emotional golurile. Ei cred ca aceasta este iubire. Dar nu este iubire. Este co-dependenta, care porneste de la Ego. Atunci cand o persoana nu si-a facut vindecarea necesara si cand cealalta persoana pleaca, golurile lor raman larg deschise si ei simt o mare durere. Aceasta este co-dependenta. Fiecare persoana depinde de alta ca sa-i umple golurile.


Ca oameni, fiecare avem necesitati de baza, in a primi de la alti oameni iubire, companie, si asa mai departe. Cu toate acestea, atunci cand necesitatea este una care nu a fost indeplinita in copilarie, cum ar fi iubirea, acceptarea si aprobarea, si cand un gol s-a format deja, numai noi insine putem sa implinim aceste necesitati, de-la-sine-la-sine. Incercarea de a face pe altcineva sa ne umple un asemenea gol este Ego. Este incercarea Ego-ului de a crea iubire.


Relatiile care sunt cele mai capabile sa evolueze cel mai profund in iubire si intimitate adevarata sunt cele in care ambele parti si-au facut lucrul de vindecare prin care sa-si vindece ranile si sa-si umple golurile. In asemenea relatii iubirea adevarata, care nu poate sa vina decat de la Sinele autentic, poate creste si inflori. Ego-ul este atat de impregnat in societate si indivizi incat de cele mai multe ori oamenii nu cunosc alt punct de referinta. Ceea ce o persoana obisnuita descrie ca fiind fericire, iubire, implinire, libertate, putere, si asa mai departe, nu sunt nimic mai mult decat imitatii create cu istetime de catre Ego. Nu este de mirare deci, faptul ca oamenii au atatea dificultati in relatii, cariera si familie. Cele mai multe idealuri sunt bazate pe ceva creat de catre Ego. Adevarata iubire, putere, implinire si libertate nu pot sa vina decat de la ce este cu adevarat Sinele autentic sau Sinele Divin.


Din copilarie noi adunam Ego, foaie peste foaie. Parte din calea noastra spirituala este desprinderea acestor straturi de ego, asa cum desprindem foile de ceapa. Pe masura ce desprindem fiecare foaie ne apropiem mai mult de ceea ce este adevarat in Sine. Ego-ul se impregneaza in noi la o varsta foarte frageda. Ca o boala genetica el ne este dat mai departe de catre parintii nostri. Egoul este principala sursa a disfunctiei din familiile si societatile noastre. Toti suntem traumatizati mai mult sau mai putin. Aceasta traumatizare este cea care provoaca probleme potentialului nostru. Ea se manifesta prin dificultati in relatiile dintre noi, nefericire, lipsuri. A vindeca Ego-ul si a reveni la Sinele autentic este ingredientul esential prin care putem sa ne realizam Potentialul nostru Nelimitat.


Ca sa ne realizam potentialul nelimitat trebuie sa devenim deci constienti de felul in care Ego-ul ne blocheaza. Trebuie sa identificam locul unde viata noastra este construita pe fals, pe pretentie. Primul pas este constientizarea. Fii constient de felul cum lucrezi. Fii constient de mecanismul propriei gandiri. Noteaza-ti cum raspunzi si cum reactionezi la anumite situatii, persoane si lucruri. Fii constient de orice fel de obiceiuri pe care le ai atunci cand raspunzi. Fii martor si observa-te pe tine insuti/insati in fiecare aspect al vietii tale.


Un procedeu de dezmembrare a Ego-ului


In continuare este prezentat un procedeu care, atunci cand este folosit in mod perseverent, va incepe sa dezmembreze Ego-ul.  In orice situatie, intreaba-te acest lucru: “sunt eu complet cinstit cu mine insumi/insami?” Pune-ti aceasta intrebare inainte de a lua o decizie, oricat de mica sau de mare ar fi ea. Intreaba-te inainte de a incepe sa spui cuiva ceva. Intreaba-te inainte de a cere ceva cuiva. Fii constient de ceea ce gandesti. Atunci cand chibzuiesti sau eziti intre doua alternative, intreaba-te daca esti complet cinstit cu tine.


Fa-ti un obicei din a trai cu integritate. Integritatea este legata de cuvantul “integral”. A fi integral sau integru inseamna a fi intreg sau nedivizat. Ego-ul creeaza compartimentari in sine. Ne schimbam depinzand de persoana cu care suntem. Fiecare schimbare a Sinelui este echivalenta cu o sub-personalitate. Deseori aceste sub-personalitati nu se cunosc una pe alta. Acest lucru este un teren fertil pentru Ego. Atunci cand avem sub-personalitati nu suntem intregi sau integrali. Pentru a avea integritate trebuie sa fim complet cinstiti cu noi insine.


Cu fiecare actiune, intreaba-te: “actionez eu cu integritate?” Tine-ti atentia treaza atunci cand lucrezi cu acest procedeu. Noteaza orice fel de rezistenta pe care o simti. Pe masura ce lucrezi cu acest procedeu, vei incepe sa stirbesti si sa slabesti stransoarea pe care o are Egoul asupra ta. Acest lucru va permite nelimitarii sa curga prin tine! (Potentialul Nelimitat – Kristopher Raphael)

Crează zile însorite

Sa luam aminte...


 






 
 
 




Ceea ce vezi!

Cum functionam




INSTANTELE PSIHICULUI UMAN


In teoria lui Freud, psihicul uman este structurat pe trei nivele: eu, supraeu si sine.


Sinele reprezinta  polul pulsional al personalitatii. Continuturile sale sunt reprezentantii psihici ai instinctelor sau pulsiunilor. Nu tot ceea ce e instinctual e respins de cultura si condamnat la a ramane in inconstient. Aceste continuturi sunt in parte ereditare, dar in acelasi timp datorita faptului ca asupra lor se aplica refularea ele sunt in parte dobandite.

Din punct de vedere economic, cantitativ al energiei psihice, Sinele reprezinta izvorul de energie al organismului.

Din punct de vedere dinamic, Sinele introduce in conflict Eul si Supraeul – exista intotdeauna din perspectiva psihanalitica o tensiune interioara intre instantele psihice superioare ce reprezinta cultura si instanta psihica ce reprezinta natura.
Din punct de vedere genetic, Eul si Supraeul se formeaza din Sine.

Fortele instinctuale care dau continut Sinelui sunt instinctul vietii – Eros si instinctul mortii – Thanatos carora le corespund ca principii de functionalitate psihica principiul placerii si forma sa modificata principiul realitatii si principiul repetitiei.

Din punct de vedere psihologic Eul e o instanta centrata in jurul constiintei, dar are si o dimensiune inconstienta. Este instanta de comanda si control a activitatii psihice.

Eul se formeaza sub influenta realitatii externe. Functiile sale referindu-se atat la aceasta realitate externa, cat si la realitatea interna, psihica. Functia cea mai importanta este autoconservarea organismului. Pentru a realiza aceasta functie esentiala, Eul trebuie sa realizeze o serie de conditii subdivizandu-se in urmatoarele subfunctii: cunoasterea realitatii externe si acumularea in memorie a experientelor traite;

Testarea realitatii – distingerea intre realitatea externa si cea psihica. De masura in care aceasta functie e bine realizata depinde adaptarea la realitate in plan pragmatic, iar in plan psihic de reusita testarii realitatii depinde sanatatea psihica. Disfunctiile psihice se caracterizeaza prin grade diferite de alterare a testarii realitatii;

Modificarea lumii exterioare – prin intermediul motricitatii si pe baza cunoasterii realitatii Eul incearca sa modifice realitate exterioara in conformitate cu dorintele interioare;

Controlul instinctualitatii – vizeaza lumea interioara. Eul e preocupat sa asigure doar atata satisfacere instinctuala cata nu pericliteaza securitatea psihica. Pentru a cerceta lumea instinctelor Eul dispune de un set de mijloace numite (impropriu) “mecanisme” de aparare care alcatuiesc dimensiunea sa inconstienta.

Eul e guvernat de principiul realitatii care impune amanarea sau chiar suspendarea satisfacerii instinctuale atunci cand aceasta satisfacere constituie un pericol pentru adaptare care se manifesta ca un conflict psihic.

Constituirea Eului si evolutia sa spre maturitate presupune o succesiune de etape (care sunt tot atatea trepte care conduc de la principiul placerii la principiul realitatii):
- la inceputul vietii Eul e foarte slab si de fapt coincide cu Eul ideal. Se manifesta in primele luni de viata cand sub protectia familiei opozitia mediului fata de dorintele copilului e minima. Pe masura ce opozitia realitatii creste Eul ideal, ce devine neadaptat, e depasit;



-  maturitatea deplina a Eului e atinsa in momentul in care acesta dobandeste autonomie in raport cu celelalte instante psihice – in raport cu Supraeul si Seul. Maturitatea psihica e atinsa cand intr-adevar Eul isi poate indeplini functia de comanda si control – atunci cand Eul nu mai e comandat de Sine si tutelat de Supraeu.



Supraeul reprezinta si incorporeaza cerinte culturale majore  – pe langa partea critica are si o parte de ideal, stimulativa. La nivelul cotidian, Supraeul se exprima sub forma unor reglementari  de tipul “se cuvine / nu se cuvine”, “se face / nu se face” – comandamentele care ni se impun neconditionat. Supraeul – este cel care arbitreaza si monitorizeaza lupta dintre sine si eu, fiind purtatorul normelor etico – morale, a regulilor de convietuire sociala. Cu cât o persoana este mai constienta, ea are supraeul mai dezvoltat si face o balanta mai eficienta intre placerile sale, dorintele sale si realitatea inconjuratoare, pe care nu o considera un dusman.



Sistemul Psihic Uman

Sistemul Psihic Uman: Constient- Subconstient-Inconstient 

Sistemul psihic uman este un ansamblu de functii si procese psihice senzoriale, cognitive si reglatorii, ce se aflã în interactiune, activeazã simultan si sunt dispuse ierarhic pe 3 niveluri: constient, subconstient si inconstient.

CONSTIINTA este una dintre cele mai importante nivele de organizare a vietii psihice a individului. Asa incat, constiinta poate fi definita ca fiind totul (psihologia fara inconstient) sau nimic (psihologia fara constiinta).
Dificultatea definirii constiintei provine din faptul ca ea este pura subiectivitate, se manifesta in experientele personale, nefiind accesibila altuia.
Vasile Pavelcu ,,Constiinta si inconstient”:
· A fi constient inseamna a gandi, a stabili relatii.
,,A fi constient inseamna a gandi” (SPENCER, 1875)
· A fi constient inseama a dispune de capacitatea de a face sinteze.
WUNDT concepea constiinta ca o ,,sinteza creatoare” 
· A fi constient inseama a te putea autosupraveghea.
,,A fi constient inseamna a-ti putea povesti experienta, limbajul fiind o calitate structurala a constiintei, o calitate prin care aceasta accede la umanitate….Constiinta este un ansamblu de reactiuni ale individului la propriile lui actiuni.” (JANET, 1928)
· A fi constient inseamna a te adapta la noile solicitari.
Toate aceste definitii pun in evidenta implicit sau explicit, si functiile constiintei -relatia;
-sinteza;
-autosupravegherea;
-adaptarea.
Viata nostra psihica cuprinde ambele sisteme (Eu si Lumea), intr-un singur act savarsit sub supraveghere.
Constiinta trebuie interpretata nu in termenii generali ai adaprarii, ci ca fiind o anumita adaptare, deoarece ea intervine doar atunci cand este necesara o adaptare superioara pe planul intelegerii.
Constiinta este o functie de adaptare la lumea externa prin operatii simbolice, reprezentative, intelectuale cu scopul asigurarii unui nou echilibru, mai perfectionat, intre individ si mediu.
Henri Ey:
,,A fi constient inseamna a trai particularitatea experientei proprii, transformand-o in universalitatea stiintei ei. Cu alte cuvinte, constiinta trebuie descrisa ca o structura complexa, ca organizare a vietii de relatie a subiectului cu altii si cu lumea.”
Humphrey :,,A fi constient inseamna in mod esential a avea senzatii: adica a avea reprezentari mentale incarcate de afectivitate a ceva ce mi se intampla aici si acum”.
Constiinta este cea mai importanta parte a psihicului.
Omul, prin constiinta, are capacitatea de a anticipa rezultatul actiunilor sale, de a-l stabili mintal inainte de a-l realiza in forma sa concreta.
Constiinta este deci o reflectare anticipativa a realitatii, prin acesta deosebirea dintre om si animal fiind fundamentala.
O asemenea caracteristica a organizarii constiente evidentiaza functia ei anticipativ-predictiva.
Omul nu re-produce realitatea in sine doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de a o modifica, schimba, adapta necesitatilor sale, ceea ce desemneaza caracterul creator al constiintei, implicit functia sa creativ-proiectiva.
Functia indispensabla, dar nu suficienta, pentru asigurarea continuitatii vietii sufletesti este memoria (memoria de noi insine). Orice Eu are o dimensiune istorica (omul este un sistem istoricizat) el fiind expresia experientelor traite si acumulate pana la momentul prezent. 
A doua functie, necesara pentru asigurarea si pastrarea identitatii trebuie considerata rationamentul- rationamentul de noi insine. Rationalitatea este desprinsa ca etapa si nivel integrativ specific al devenirii constiintei de sine. Unitatea Eului nu poate fi oferita decat de o judecata de identitate, care sa demonstreze ca atat schimbarile cat si constantele apartin aceleiasi individualitati.
Particularitatile organizarii constiente demonstreaza complexitatea acesteia, caracterul ei specific uman.
In realizarea acestor particularitati intervin aproape toate procesele psihice (procesele cognitive, planul afectiv-motivational, imaginatia creatoare).
Numai interactiunea si interdependenta acestora, integrarea unora in altele genereaza efectul de constiinta.

SUBCONSTIENTUL reprezinta una dintre ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi nici ignorata, nici redusa sau identificata cu alte iposteze ale acestuia.
Subconstientul dispune nu numai de continuturi specifice, ci de mecanisme si finalitati proprii.
Subconstientul este o formatiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost candva constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara controlului constient.
El este rezervorul unde se conserva toate actele ce au trecut candva prin filtrul constiintei, s-au realizat cu efort, dar care se afla intr-o stare latenta, de virtualitate psihica putand insa sa redevina oricand active, sa paseasca pragul constiintei.
Ribot a definit subcs. drept o ,,constiinta stinsa”.
Janet si Pierce spuneau: ,,constientul apare ca un fel de constiinta inferioara ce coexista cu cea centrala”.
Subconstientul nu este total obscur, ci presupune un anumit grad de transparenta, putand fi considerat o ,,constiinta implicita”.
Starile de constiinta ale individului subzida in subconstient, dar nu sub forma unei gravuri clasate printre multe altele.
Dimpotriva, starile subconstientului se modifica, deoarece cauzele de care dispun nu sunt date o data pentru totdeauna si pentru toti indivizii.
Ele se modifica datorita faptului ca intre ele exista relatii de cauzalitate si de influenta reciproca.
Subconstientul este definit ca o ,,cerebratie latenta” ce are loc ,,sub simplicitatea aparenta a perceptiilor” (caracterul dinamic).
"Subconstientul este definit prin continutul memoriei de lunga durata, care nu se afla antrenat in momentul dat in fluxul operativ al constiintei, dar care poate fi constientizat in situatii adecvate. El cuprinde informatii, aminitri, aotumatisme, deprinderi, ticuri, stari de set (montaj) perceptiv si intelectual, tonusul emotional, motive." Golu
Cea mai mare parte a elementelor componente ale sale se afla in stare latenta, alcatuind rezervorul activitatii constiente curente. Active si realizabile in comportament in afara campului constiintei sunt doar automatismele, deprinderile, obisnuintele. 
Chiar constinutul latent al subconstientului intra in structura starii de pregatire psihica generala a subiectului, influentand pozitiv sau negativ desfasurarea proceselor psihice constiente, de la perceptie pana la gandire. 
Ar fi incorent sa reducem constinutul subconstientului exclusiv la informatiile, experientele si actele care provin din constiinta ; el in mod firesc comunica si cu inconstientul, incorporand o serie de elemente ale acestuia.
Argumentul principal in sprijinul acestei afirmatii il constituie comportamentele finaliste, al caror motiv ramane neconstientizat. 
Automatismele se declanseaza si se sustin prin actiunea pulsiunilor si tendintelor inconstientului. 
Principiul activismului si dinamicitatii se aplica si organizarii subconstientului. El nu trebuie vazut ca o entitate statica si pietrificata, lipsit de miscare interioara, ci dimpotriva ca o organizare dinamica in cadrul careia se produc reasezari, rearticulari si reevaluari ale elementelor componente si chiar prin programe pentru activitatile constiente viitoare.
O latura concreta a dinamismului intern al subconstientului o constituie fenomenele de reminiscenta, de reproducere selectiva si de reproducere fabulatorie a acestor informatii, evenimente sau experiente anterioare.
Subconstientul poseda o anumita autonomie functionala, el dispunanad de mecanisme proprii de autointretinere si autoconservare. 
Aceste mecanisme sunt stimulate de sus, prin fluxurile constiintei, in stare de veghe si de activitate orientata spre scop, si de jos, prin fluxurile inconstientului, in stare de somn sau de constiinta confuza, ce caracterizeaza starile de ebrietate si cele provocate de narcotice. 
Visele, desi au punctul de pornire in inconstient, ele se finalizeaza si se depoziteaza in sfera subconstientului, si anume, in etajul superior al acestuia, ceea ce face posibila constientizarea si relatarea continutului lor imediat dupa trezire. 
Importanta subconctientului nu o putem subestima, fiind greu de imaginat existenta psihica normala a omului fara prezenta si functionalitatea lui.
In primul rand el asigura continuitatea in timp a Eului si permite constiintei sa realizeze integrarea sub semnul identitatii de sine a trecutului, prezentului si viitorului. In cazurile amneziilor totale anterograde sau retrograde, identitatea de sine este puternic alterata, relationarea subiectului cu lumea fiind profund perturbata.
In al doilea rand, subconstientul da sens adaptativ invatarii permitand stocarea informatiei si experientei pentru uzul ulterior.In desfasurarea oricarui proces constient, chiar daca el este provocat si se raporteaza la un obiect sau la o situatie externa concreta,subconstientul se conecteaza in mod neconditionat la experienta anterioara, atat in forma operatiilor cat si a modelelor informationale-imagistice sau conceptuale. 
In al treilea rand, subconstientul asigura consistenta interna a constiintei, durabilitatea ei in timp. In afara aportului sau, constiinta s-ar reduce la o simpla succesiune a clipelor, a continuturilor senzatiilor si perceptiilor imediate, devenind imposibile functiile ei de planificare si proiectiva. Mentinerea in stare optima a cadrelor de referinta ale constiintei reclama permanenta comunicare senzoriala. Subconstientuleste indispensabil pentru desfasurarea unei activitati mintale constiente independente, adica in absenta influentei directe a obiectelor sau fenomenelor externe. 

INCONSTIENTUL constituie cel mai controversat nivel de organizare a vietii psihice, in legatura cu care pozitiile de negare sau de afirmare abunda in literatura de specialitate.
Afirmarea inconstientului se sprijina, in principal, pe conceptia lui Freud, care a elaborat o conceptie structurata cu privire la continutul si rolul inconstientului in viata psihica a individului.
Investigatiile si cercetarile directe asupra inconstientului au fost precedate de ,,lansarea” filosofica a notiunii respective de catre marii metafizicienii germani din epoca postkantiana (Schelling, Hegel, Schopenhauer).
,,Filosofia inconstientului” (Hartman) a creat o ambianta favorabila recunoasterii inconstientului. 
De asemenea, cercetarile experimentale efectuate dupa 1880 de scoala de la Salpetriere (Charcot) sau de cea de la Nancy (Berheim) au constituit solul fertil in care si-a infipt radacinile, mai tarziu, psihanaliza.
Freud va fi cel care va da o definire si o fundamentare stiintefica inconstientului.
In jurul conceptiei lui Freud asupra inc. s-a pastrat multa vreme tacere. Cu timpul insa, ea trezeste curiozitatea si interesul medicilor si al psihologilor. Bleuler si Jung, Sandor Ferenczi, Ernest Jones incep sa utilizeze metodele lui Freud.
Pentru Adler, psihismul inconstient este determinat de vointa de putere si de sentimentul de inferioritate, acestea fiind mecanismele compensatoare fie ale unor deficiente fizice, fie ale inferioritatii reale sau presupuse ale Eului.
Omul dispune de o tendinta importanta de superioritate, asa incat dezvoltarea lui psihica se datoreaza luptei ce are loc la nivel inconstient, intre o tendinta negativa (sentimentul de inferioritate) si o tendinta pozitiva (sentimentul de superioritate), aceasta din urma fiind orientata spre compensare.

Jung, influentat de Adler, largeste sfera notiunii de inc. individual considerand libidoul ca fiind, pe de o parte constituit din ansamblul instinctelor dominante, inclusiv instinctul de putere, iar pe de alta parte ca fiind orientat in 2 directii opuse: centriped si centrifug, spre sine si spre lume, conform celor 2 orientari ale P – extraversiune si introversiune.
Jung introduce conceptul de inconstient colectiv interpretat ca o zona profunda nonindividuala, supraindividuala a psihicului.
Inconstientul colectiv contine imagini ancestrale care somnoleaza in zonele profunde ale inconstientului numite de Jung – arhetipuri – si ofera individului posibilitatea de a avea acces la ,,sufletul istoriei colective” sau la Dumnezeu si Diavol.
Cand vorbea de inconstient colectiv, Freud avea in vedere existenta in inc. fiecarui individ a unor elemente ce se regasesc in orice inc. (complexul lui Oedip).
Freud a definit inconstientul intr-o maniera restrictiva si exclusivista, considerandu-l doar rezervorul tendintelor infranate, inabusite, refulate, frustrate.
Psihologia contemporana difineste inconstientul intr-o maniera extensiva si pozitiva, ca fiind o formatiune psihica ce cuprinde tentintele ascunse, conflictele emotionale generate de resorturile intime ale personalitatii.
Inconstientul este diferit in manifestarile sale.Inconstientul colectiv este alcatuit din elemente de ordin afectiv, motivational, cognitiv si executiv – instrumental, constituite in cursul evolutiei istorice a speciei umane si conservate in straturile profunde ale memoriei. 
,,Inconstientul colectiv este acea imensa zestre spirituala ereditara, rezultata din evolutia omenirii, care renaste mereu, in fiecare structura cerebrala individuala”.
Inconstientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, o alta lume dupa cum spune Jung, o lume in oglinda care se contrapune imaginii noastre constiente, momentane, despre lume. Intr-un fel el este o imagine eterna, spre deosebire de constient, care apare ca un fenomen efemer, deoarece produce toate adaptarile si orientarile momentane.
Continuturile autentice al inconstientului colectiv sunt reprezentate de ceea ce Jung a numit la inceput ,,imagini primordiale”, iar mai tarziu arhetipuri.
Arhetipurile sunt ,,structuri psihice identice, comune tuturor”, constituind ,,mostenirea arhaica a umanitatii:.
Ele nu sunt structuri pur psihice, ci structuri functionale duale: structuri psihice si structuri nervoase.
Inconstientul colectiv initiaza, controleaza si mijloceste trairile si manifestarile comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epoca istorica, localizare geografica, clasa sociala, nationalitate.
Imaginea inconstienta (arhetipul) dispune de o energie proprie, datorita careia el poate ,,exercita puternice influenta psihice care nu se manifesta deschis la suprafata lumii, dar actioneaza cu atat mai puternic din interior, din intuneric, asupra noastra, fiind invizibile pentru cel care nu supune indeajuns criticii imaginea sa momentana asupra lumii, ramanadu-si astfel, chiar siesi ascuns”
Inconstientul colectiv mijloceste realizarea ,,lumii unitare” a psihicului uman, si prin faptul ca este depozitarul experientei cumulate a stramosilor nostrii, actioneaza ca un ghid si este esential pentrusupravietuire.
Inconstientul individual, asa cum a fost el analizat de S. Freud, se compune din doua segmente, cu continut si rol diferite in dinamica sistemului personalitatii, si anume:inconstientul primar,innascut, si inconstientul secundar, dobandit.
I. Primar este legat si exprima natura biologica a omului ce include tendintele, pulsiunile si instinctele primare, legate de asigurarea supravietuirii si echilibrului fiziologic al organismului. Este structurat dupa principiul placerii si al reducerii neconditionate a starilor interne de tensiune si frustratie. In centrul tuturor elementelor componente, Freud a asezat instinctul erotico-sexual sau complexul libidoului. In sferainconstientului primar se mai includ: starile onirice (visele care acompaniaza somnul), lapsusurile, inversiunile si aglutinarile verbale, actele ratate.
In sistemul de personalitate, inconstientul primar corespunde instantei Sinelui.
Inconstientul secundar este format, cu precadere, din consensurile si experientele cu rol de reglementare socio-culturala a comportamentelor generate de motivatia bazala si care se integreaza ca frane interne, cu functionare automata. Inconstientul dobandit este “constiinta morala a societatii”, codificata in forma unui mecanism de autocenzura.
In sistemul personalitatii, el corespunde instantei Supra-Eului. Conflictul dintre Sine si Supra-Eu are un caracter permanent, solutionarea lui facand necesara formarea si interventia celei de a treia instante a aparatului psihic - instanta Eului.
Între cele trei niveluri sunt interactiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relatii dinamice de implicatie în însãsi structura fiintei noastre constiente. Inconstientul nu poate exista fãrã structura constiintei cu care este cosubstantial. Henry Ey, în acest sens sustine cã raporturile constient-inconstient sunt raporturi organice de subordonare sau de integrare, ordine care fundamenteazã miscarea de ascensiune a devenirii constiente.
Interactiunile si acomodãrile între nivelurile functional-dinamice ale activitãtii psihice nu trebuie sã eludeze cã legile de organizare ale constientului si inconstientului sunt radical deosebite, ceea ce se exprimã în bipolaritatea sistemului psihic uman, unul din poli dominat de rationalul obiectiv, celãlalt de psihismul bazal, profund subiectiv.
Sursa oficiala: Bibliografie de specialitate - Romina Domina Popovici