luni, 28 septembrie 2015

Attention deficit/hyperactivity disorder (ADHD)

TULBURAREA DEFICITUL DE ATENTIE/ HIPERACTIVITATE – BOALÃ A COPILÃRIEI SI A VÂRSTEI ADULTE

Abstract

Attention deficit/hyperactivity disorder (ADHD) represents one of the most important developemental problem of child described for the first time în 1957 and recently considered as a pathological entity în adults. The paper presets a synthesis of clinical, etiopathogenical and therapeutical data în adults with ADHD and also some considerations about the possible correlation between the disease and creativity starting from great personalities who could complete the diagnostic criteria for these diagnostic.
Key Words: ADHD, adults, diagnostic, creativity, therapy.

Rezumat

Tulburarea Deficitul de atentie/hiperactivitate (ADHD) reprezintã una dintre cele mai importante probleme de dezvoltare a copilului descrisã prima oarã în anul 1957 si care este mai nou delimitatã si ca o entitate în patologia adultului Articolul prezintã sintetic datele clinice, etiopatogenetice si abordarea terapeuticã a adultului cu ADHD si unele consideratii referitoare la posibila si incitanta corelatie între aceastã tulburare si creativitate pornind de la exemple de mari personalitãti care ar fi putut întruni criteriile de diagnostic ale acestei afectiuni.
Cuvinte cheie: ADHD, adulti, diagnostic, creativitate, terapie

EVOLUTIA NOTIUNII DE TULBURAREA DEFICIT DE ATENTIE/HIPERACTIVITATE (ADHD) Abordarea fenomenologicã, patofiziologicã si terapeuticã a ADHD decurge din experienta pe care pedopsihiatri o au si care se aplicã, cu oarecari diferente, la adulti. În anul 1968 DSM-II descria entitatea cunoscutã astãzi ca ADHD ca fiind „reactia hiperkineticã a copilãriei” cu precizarea cã aceastã tulburare de comportament ar reprezenta o reactie la ambianta familialã.
Editiile urmatoare ale DSM: DSM-III (1980), DSM III- R (1987) si DSM-IV (1994) au oferit o prezentare descriptivã clasificãrii bolilor psihice care era „ateoreticã” în ceea ce priveste etiologia. În anii care au urmat publicãrii DSM-III ADHD a fost asociatã într-o mãsurã importantã cu deficite cerebrale structurale si functionale (1). Dacã la copii tulburarea reprezintã una dintre cele mai bine cunoscute probleme de dezvoltare descrisã încã din anul 1957, la adult se cunosc studii preliminare doar din anul 1976 cand s-a constatat rãspunsul favorabil al simptomelor apãrute în copilãrie si care se mentineau la vârsta adultã în urma administrãrii de metilfenidat (asa cum se întamplã si la copii). ADHD a fost mentionatã la adult pentru prima oara în DSM-III fiind consideratã o tulburare rezidualã si având parte de o prezentare vagã a simptomelor. DSM-III-R preciza cã semnele ADHD se regãsesc la aproximativ 1/3 din subiectii care au fost diagnosticati în copilãrie, totusi nu considerã cã este vorba despre o categorie diagnosticã aparte. Abia în DSM-IV si DSM-II-TR se afirmã persistenta diagnosticului de ADHD la vârsta adultã.

DATE EPIDEMIOLOGICE
Studii epidemiologice confirmã mentinerea simptomelor ADHD debutate în copilãrie la cel putin 15% dintre subiectii cu vârsta adultã; peste 60% dintre adulti trãiesc cu consecintele afectãrii persistente care rezultã din caracteristicile ADHD, chiar dacã nu sunt întrunite toate criteriile de diagnostic în momentul evaluãrii. Simptomele reprezentate de neatentie, neliniste, impulsivitate au un impact profund asupra calitãtii vietii subiectilor; se apreciazã cã adultii cu ADHD câstigã în medie cu 10.000 dolari anual mai putin fatã de cei care nu prezintã ADHD. În SUA ADHD afecteazã 4,4% dintre adulti si se coreleazã semnificativ cu sexul masculin, statutul de neangajat, cãsãtorii anterioare, rasa albã (2); doar 10,9% dintre acestia au beneficiat de terapie cu un an înainte de evaluare (3) cu toate cã multi autori sunt de pãrere ca adultii rãspund foarte bine la tratamentul farmacologic. Prevalenta ADHD la adulti nu este atât de bine determinatã ca si la copil, totusi se poate spune ca se situeazã între 1% si 5%. Tulburarea afecteazã în copilãrie într-un procent mai ridicat bãietii (de 6 ori fatã de fete), dar la vârsta adultã diferentele între sexe dispar (4).


DIAGNOSTIC SI TRÃSÃTURI CLINICE
Criteriile generale de diagnostic ale ADHD includ debutul la vârsta de 7 ani, afectarea a cel putin 2 domenii din cauza prezentei simptomelor, deteriorare semnificativã a functionãrii sociale, academice sau ocupationale: DSM-IV-TR (5). Se delimiteazã 3 subtipuri de ADHD: predominat hiperactiv, predominant neatent si subtipul combinat.


COMPORTAMENTE SI PROBLEME COMUNE ADULTILOR CU ADHD
Se cunosc câteva comportamente si probleme care decurg direct din ADHD sau pot fi rezultatul dificultãtilor de adaptare asociate; cele mai frecvente sunt: întârzierile si uitãrile care sunt cronice, anxietatea, scãderea stimei de sine, probleme de angajare în diverse locuri de muncã, dificultãti în a-si controla furia, impulsivitate, abuz sau dependentã la substante, scãderea tolerantei la frustrare, plictisealã cronicã, tãrãgãnari, amânãri, dificultãti de concentrare în timpul lecturii, oscilatii emotionale, depresie. Persoanele cu ADHD sunt etichetate de cei din anturaj ca fiind plictisitoare, lenese, nemotivate, impertinente, uituce, de neîncredere, dificile, zãpãcite, în general ca persoane cu care este greu sã trãiesti.

Diagnosticul ADHD la o persoanã adultã presupune în primul rând un istoric complet al perioadei copilãriei cu atât mai mult cu cât nu toti copiii au fost diagnosticati cu aceastã tulburare, chiar în prezenta simptomelor, iar alteori manifestãrile au fost atribuite unor alte posibile cauze. Este relevant sã aflãm când au apãrut, cât de frecvente au fost, sau dacã au fost permanente, dar si în ce mãsurã/domeniu au afectat activitatea copilului (6). Criteriile de diagnostic ale ADHD la copil sunt clar prezentate în DSM-IV-TR, 2000, dar pentru adult trebuie cunoscute câteva particularitãti; dificultatea diagnosticului la vârsta adultâ decurge din limitarea criteriilor necesare diagosticului tulburãrii în copilãrie. Din acest motiv diagnosticarea ADHD la adult reprezintã o adevaratã provocare; prezentãm argumente în sprijinul acestei afirmatii: desi un numãr relativ mare de persoane prezintã simptomele de fond ale ADHD, trebuie sã ne asigurãm cã acestea deterioreazã functionarea subiectilor (element esential pentru diagnosticul pozitiv) si ca durata lor este pe tot parcursul zilei; aprecierea deteriorãrii în 2 domenii ale vietii (element necesar în diagnostic) este dificilã pentru ca multi pacienti au dezvoltat pânã la aceastã vârstã mecanisme de coping incluzând negarea existentei deteriorãrii; de exemplu în cazul unui om de afaceri prin excelentã energic si activ trãsãturile care sunt simptome ale bolii îi asigurã succesul pe plan profesional, încheierea a numeroase afaceri profitabile, ca atare un astfel de individ se va adresa psihiatrului eventual pentru cã prezintã afectare într-un singur domeniu al vietii sale cum ar fi neplãcerea provocatã de imposibilitatea de a sta acasã si chiar de a-si lua concediu de odihnã.

Analiza criteriilor de diagnostic ale ADHD la copil ne aratã clar cã unele simptome sunt total neadecvate adultilor (incapacitatea de a se juca în liniste, cãtãratul excesiv) motiv pentru care s-ar putea ca adultul sã nu poata întruni cele 7 criterii necesare diagnosticului pozitiv, alte simptome nu pot deveni aparente în mediul profesional sau social al unor subiecti (o persoanã care lucreazã singurã nu are posibilitatea de a vorbi excesiv).
Cu toate cã adultii pot avea un numãr mai mic de simptome comparativ cu copiii, acestea devin progresiv tot mai severe ducând la deteriorare functionalã; mai mult, adultii pot prezenta deteriorare în domenii care nu sunt mentionate între criteriile de diagnostic, cum ar fi problemele maritale si profesionale. Multe dintre simptomele ADHD la copil îmbracã o formã particularã la vârsta adultã, acestea sunt evidente în tabelul 1.

Tabelul 1 APR - Tabelul 1

Este demonstrat ca subiectii cu aceastã tulburare schimbã mult mai frecvent locul de muncã, au performante profesionale reduse si realizãri mai putine ocupationale; în plan social au un statul socioeconomic mai scãzut, neglijeazã frecvent regulile de circulatie pe drumurile publice, folosesc mult mai frecvent substante în mod ilegal si raporteazã mai des probleme de adaptare psihologicã (7). Problemele maritate si cãsãtoriile multiple, incidenta crescutã a separãrilor si divorturilor sunt obisnuite la cei cu ADHD. Afectiunile comorbide reprezintã o altã problemã care intereseazã atât din punct de vedere al diagnosticului pozitiv si diferential cât si din cel al evolutiei si principiilor de tratament. Ele afecteazã poate 3 din 4 pacienti.
Cele mai obisnuite comorbiditãti sunt tulburãrile de afectivitate (depresia majorã, tulburarea afectivã bipolara, distimia), tulburãrile anxioase, abuzul si/sau dependenta la substante, tulburãrile de personalitate si comportamentul antisocial. Numeroase simptome ale comorbiditatilor obisnuite se suprapun simptomelor ADHD ceea ce face si mai dificilã abordarea pacientilor.

ASPECTE ETIOPATOGENETICE
este o tulburare clinic heterogenã având un determinism multifactorial. Studii pe familii sustin cu tãrie natura familialã a bolii. Se apreciazã cã existã factori de risc importanti între care mentionãm complicatiile în evolutia sarcinii si la nastere, fumatul în timpul sarcinii, consumul de alcool si alte toxice la mamã, mediul familial nefavorabil, dar si infectiile virale si bacteriene, traumatismele craniene, deficientele nutritionale. De altfel o perioadã de timp unii psihiatri erau de pãrere ca ADHD este rezultatul unor suferinte cerebrale nedetectabile sau a unor traumatisme cerebrale minore, consecinta cãderilor, accidentelor sau a travaliului laborios; de aceea ADHD se numea „minimal brain damage” sau „minimal brain disfunction”.
Doar la o minoritate dintre subiecti s-a putut dovedi un istoric traumatic, astfel aceasta teorie a fost abandonatã. Tot mai multe date sustin originea neurobiologicã si geneticã a ADHD (8, 9). Studii de imagisticã cerebralã structuralã si functionalã aratã cã în patofiziologia tulburãrii contribuie disfunctia cãilor fronto-subcorticale (cortexul prefrontal lateral, cortexul cingular dorsal anterior, nucleul caudat, putamenul), ca si dezechilibrul sistemelor dopaminergic si noradrenergic. Este cunoscut rolul dopaminei si noradrenalinei în functia prosexicã si limbaj promovând sensul comunicãrii informatiei prin sinapsele vitale vigilentei si focalizãrii (10). Viitorul în întelegerea ADHD apartine tehnicilor de imagisticã cerebralã functionalã ca metodã de diagnostic. Rolul dopaminei este dovedit, mai exact este vorba despre transportorul dopaminei (DAT), reglator-cheie al acesteia.
Analiza studiilor de imagisticã existente aratã cã 6 din 8 studii independente au demonstrat cresterea legãturilor DAT la copii si adulti cu ADHD netratati (11). De altfel DAT reprezintã principala tintã a medicatiei antihiperactivitate. Determinismul genetic este sustinut de numeroase studii care se referã îndeosebi la evidentierea relatiei între variate gene pentru DAT si dezvoltarea ADHD; persoanele afectate au nivele relativ mari de DAT. Unii cercetãtori sugereazã cã genele care contribuie la ADHD acoperã o zonã a cromozomului 16p 13 unde se situeazã genele responsabile de autism (cele douã afectiuni par a fi apropiate, implicând frecvent neatentia si/sau hiperactivitatea). Cele mai frecvent asociate gene cu ADHD sunt DRD4, DRD5, DAT, DBH, 5-HTT, HTR1B, SNAP-25 (12). Alãturi de studiile de geneticã molecularã care atestã implicarea genelor mentionate, studii pe gemeni confirmã influenta geneticã importantã în ADHD, iar studii pe gemeni sustin transmiterea ereditara clarã (13).
Factorii culturali sunt în mãsurã sã influenteze prevalenta ADHD (14) si severitatea bolii (15), un fenomen obisnuit psihiatrului (16). Dacã prevalenta ADHD este determinatã genetic, deci nu se schimbã, existã o diminuare a capacitãtii culturilor vest-europene de a face fatã si de a creste acesti copii. Implicatia pentru individ este un handicap mai mare de tip cultural, iar pentru societate – o mai mare comorbiditate sau tulburãri de conduita secundare (17).
ABORDAREA TERAPEUTICÃ A ADHD
Rãspunsul la tratament diferã în functie de mai multi factori între care considerãm cã sunt în mod deosebit importanti vârsta debutului si instituirii tratamentului, severitatea bolii în copilãrie si rãspunsul la tratament (18), tipul medicatiei recomandate si durata acesteia, asocierea unor tehnici terapeutice nonmedicamentoase; majoritatea autorilor afirmã cã adultii cu ADHD rãspund foarte bine la tratamentul farmacologic (19), totusi altii sunt de pãrere cã rata rãspunsului la tratamentul cu stimulante la persoanele adulte este inferioarã ratei raspunsului la acelasi tratament la copii. Tratamentul ADHD este unul farmacologic, comportamental si prin strategii psihosociale de management comportamental. Tratamentul medicamentos este recomandat în marea majoritate a cazurilor si porneste chiar de la definitia ADHD: tulburare neurobiologicã transmisã genetic a cãilor dopaminergice si noradrenergice. Medicatia interfereazã cu transpotul dopaminei în regiunile cerebrale activând indirect subtipurile de receptori dopaminergici si, posibil, noradrenergici implicati în cresterea atentiei. Cele mai utilizate medicamente DAT-selective cresc nivelul de dopaminã extracelularã în zonele din creier bogate în DAT (20). Existã douã clase importante de substante utile în tratamentul ADHD: stimulante (amfetamine, metilfenidat) si nonstimulante (atomoxetina, antidepresivele). Medicamentele stimulante reprezintã prima linie de tratament si actioneazã prin stimularea zonelor din creier care rãspund de atentie si controlul impulsului.
Mecanismul de actiune al lor este inhibarea transportului dopaminei (metilfenidat) sau promovarea eliberãrii dopaminei (clasa amfetaminei); ele permit creierului sã creascã efectul dopaminei prin cele 2 mecanisme (21).

Amfetaminele cele mai utilizate sunt Dextroamfetamine (Dexetrine), existente sub formã cu administrare obisnuitã, de 2 ori/zi, având durata de actiune de 4-6 ore, Adderal – amestec de sãruri de dextroamfetaminã si levoamfetaminã administrabile în aceleasi 2 forme si methamfetamine – disponibil în forma obisnuitã, administratã de 2 ori/zi. Referitor la eficienta Metilfenidateului existã putine trialuri clinice; se prezintã sub forma standard (Ritalin) cu durata de actiune de 4-6 ore/dozã, sub forma retard cu durata de actiune de 8-12 ore/dozã, aplicat transdermal (Daytrana TM) si sub forma cu duratã de actiune de o zi (Ritalin LA, Concerta). Pentru adultii cu ADHD forma aprobatã de FDA este Dexmetilfenidate (Focalin XR) în doza de peste 20 mg/zi.
Medicamentele nonstimulante se pot clasifica în urmãtoarele subgrupe, în functie de mecanismul de actiune: preparate cu actiune asupra noradrenalinei si serotoninei, cu actiune asupra noradrenalinei si dopaminei si cu actiune asupra noradrenalinei. În prima categorie sunt recomandate antidepresivele triciclice (ADT) care au efect de ameliorare a somnului, dispozitiei si anxietãtii fiind utile si în boala ticurilor, si Venlafaxina. Antidepresivele din grupa inhibitorilor selectivi ai recaptãrii serotoninei nu si-au dovedit eficienta în ADHD, ele pot fi eficiente în tratamentul depresiei comorbide. Trebuie mentionat cã aceste preparate administrate în asociere cu atomoxetina îi cresc concentratia. În categoria medicamentelor care actioneazã asupra noradrenalinei si dopaminei notãm bupropiona care are un efect de diminuare a hiperactivitãtii si agresivitãtii, de ameliorare a performantelor cognitive; un neajuns îl constituie exacerbarea ticurilor si scãderea pragului convulsivant. Atomoxetina este un preparat care actioneazã asupra noradrenalinei, fiind un inhibitor al recaptãrii acesteia. Si-a dovedit eficacitatea la pacientii cu agravarea vesperalã a simptomatologiei ca si în insomnie, anxietate, ticuri, abuz de substante si intolerantã la stimulante.


În cazul ineficientei acestor medicamente putem sã recurgem la terapii farmacologice alternative si la terapii ajutatoare. Terapiile alternative sunt fenfluramin, L-dopa si amantadina, ele sunt considerate terapii la care se recurge ca ultima alternativã. Nu existã studii sau experiente clinice care sã confirme un efect asemãnãtor cu al celorlalte preparate. Terapiile ajutatoare sunt beta-blocantele – care reduc anxietatea, tensiunea, hiperactivitatea la stimuli, agitatia; litiul, valproatul si carbamazepina care se indicã pacientilor violenti, greu de tratat, mai ales dacã tulburarea de comportament este consecinta fluctuatiilor afective; si clonidina – preparat cu actiune asupra functiei alfa-adrenergice – care creste toleranta la frustrare, calmul, si se recomandã în special celor care au intolerantã la beta-blocante.
Medicatia de primã linie este reprezentatã de stimulante: metilfenidate, amfetamine si atomoxetina, iar cea de a doua linie de benzfetamina (un stimulant mai putin energic), modafinil (provigil) asupra cãruia existã studii clinice incomplete si clonidina. Terapiile comportamentale si-au dovedit utilitatea în tratamentul ADHD mai ales la pacientii care au început un tratament medicamentos si îl continuã.
Terapia cognitivã si comportamentalã individualã actioneazã în sensul cresterii stimei de sine, trainingul de relaxare si metodele de management al stresului reduc anxietatea si stresul, deosebit de benefice sunt învãtarea unor strategii de organizare a activitãtilor casnice si profesionale ca si educatia familialã si terapia familialã. Subiectii adulti cu ADHD pot sã atingã un nivel de functionare similar cu cel al persoanelor sãnãtoase dar ei trebuie munceascã mai greu, sã învete mai bine deprinderi organizationale si interpersonale, la fel cum un nevãzãtor învatã alfabetul Braille si alte deprinderi pentru a trãi cu succes. Existã strategii comportamentale de management psihosocial care sunt menite sã ajute managementul conditiei: pacientul este învãtat, sfãtuit lucruri de genul: – ia medicamentele asa cum au fost recomandate; – organizeazã-te pe tine însuti; – controleazã comportamentul impulsiv; – minimalizeazã ceea ce te-ar putea distrage; – gãseste solutii constructive pentru excesul tãu de energie; – cere ajutor ori de câte ori ai nevoie.

DIAGNOSTICUL DE ADHD PRESUPUNE DOAR ASPECTE NEGATIVE
Majoritatea celor care au aceastã tulburare au trãit experienta neplacutã, chiar traumatizantã de a fi fost etichetati cu numeroase etichete negative, pe care le-am enuntat în prima parte a articolului; cu timpul ei si-au însusit aceste pãreri ajungând sã se simtã mai nefericite, înfrânte. Dar oare acest diagnostic reprezintã într-adevãr o sentintã la „moarte” socialã si economicã Se pare ca nu, nicidecum, desi persoanele în cauzã trebuie sã munceascã mai mult pentru a învata deprinderile bune organizationale si interpersonale. Mai mult, unele dintre trãsãturile proeminente ale ADHD pot fi percepute ca forte, puteri personale. Vom exemplifica prezentând câteva trãsãturi care sunt deranjante pentru anturajul celor cu ADHD dar care pot fi considerate în acelasi timp calitãti (22). Distractibilitatea, neatentia, visarea, se leagã strâns de creativitate; perioadele de aparentã „absentã” sunt uneori pline de stimuli interni si externi, apar conexiuni neobisnuite, novatoare, modele noi de solutii, planuri extravagante (de a salva planeta, de a cuceri lumea, etc.). Dificultatea de a fi atent la detalii poate fi numitã gândire divergentã si permite individului sã gãseascã multiple solutii pentru probleme, inovatii, de aceea practic posibilitãtile referitoare la cariera lor pot fi nesfârsite. Hiperactivitatea se traduce prin energie crescutã, lipsa oboselii. Multe persoane cu ADHD sunt prietenoase, manifestã un entuziasm contagios, pot asigurã animatia si spiritul într-o petrecere, datele pentru o cercetare importantã. Astfel hiperactivitatea ghidatã poate fi benefica unui om de stiintã, afacerist, atlet, etc. Impulsivitatea, lipsa diplomatiei pot fi percepute ca spontaneitate, sinceritate, aceste persoane nu se opresc pânã nu au îndeplinit ceva. Gândirea excesivã, rãspunsurile trântite se pot traduce în expresivitate, entuziasm, provocare. Multi au o minte sclipitoare si sunt deseori cu câtiva pasi înaintea celorlalti în privinta gândirii; dacã se supun conventiilor sociale pot uita ideea strãlucitoare si lumea va fi privatã de aceasta. Încãpãtânarea, obraznicia pot fi exprimate ca determinare, curaj, persistentã în atingerea unui scop, calitãti extrem de utile oamenilor de stiintã, medicilor, istoricilor. Melodramatismul, extravaganta pot apare ca sensitivitate, generozitate; ar putea marii actori sã fie atât de fascinanti dacã nu ar avea sensitivitate care sã-i înalte pe scara emotionalã Aceste particularitãti pot, cel putin pânã la un punct, sã explice un fapt constatat: adultii cu ADHD sunt mai frecvent antreprenori comparativ cu persoanele non-ADHD (22) iar numeroase personalitãti din domenii diverse se presupune cu mare probabilitate ca ar fi întrunit criteriile de diagnostic ale tulburãrii.
Enumerãm doar câteva dintre numele celebre: compozitori ca Mozart, Beethoven, inventatori ca Thomas Edison, Thomas Jefferson, Graham Bell, Benjamin Franklin, marele renascentist Leonardo Da Vinci, pictori celebri ca Salvador Dali, Van Gogh, Picasso, marele fizician Albert Einstein, oameni de stiintã ca Louis Pasteur, Marie Curie, Paul Ehrlich, astrologul Nostradamus, oameni politici – Napoleon, Winston Churchill, Margaret Thacher, dar si actori renumiti – Jack Nicholson, Anthony Hopkins si altii. Se discutã posibilitatea existentei unei legãturi între creativitate si ADHD atâta timp cât asocierea lor pare sã reprezinte mai mult decât o coincidentã. Se pare cã existã asemãnãri în structura creierului, atât literatura referitoare la ADHD, cât si cea referitoare la creativitate mentionând anormalitãti neurobiologice; în principal este vorba despre predominanta emisferului drept, emisferul analogic, sintetic, spatial, asociativ si de importanta comunicãrii între cele douã emisfere cerebrale (23) dar si de particularitãti ale proceselor cognitive, ale temperamentului si dispozitiei, dupa cum s-au identificat si caracteristici care sunt în acelasi timp simptome ale ADHD si calitãti ale personalitãtilor (24).
CONCLUZII

ADHD este o tulburare neurobiologicã si geneticã specificã vârstei copilãriei, dar care existã si trebuie diagnosticatã si la persoanele adulte, unde consecintele pe toate planurile vietii sunt mult mai invalidante.
Tratamentul complex al ADHD poate reduce semnificativ neajunsurile pe care boala le presupune si este în mãsurã sã asigure o crestere a calitãtii vietii pacientilor. Managementul corect si valorificarea unor particularitãti pot transforma simptomele bolii în adevãrate valori asa cum demonstreazã analiza vietii a numeroase personalitãti din cele mai diverse domenii ale vietii.
sursa: www.e-psihiatrie.ro Liana FODOREANU*

Semnele tulburarii de atentie la adulti


Nu doar copiii suferă de sindrom hiperkinetic cu deficit de atenţie, cunoscut cu numele de ADHD, ci şi adulţii. Cei mai mulţi dintre ei nu sunt niciodată diagnosticaţi. Află dacă te încadrezi între cei 5% din adulţii cu această tulburare.


1. Ai probleme cu organizarea Deficitul de atenţie, însoţit sau nu, de sindrom hiperkinetic (dificultatea de a sta într-un loc şi nevoia continuă de mişcare) apare întotdeauna din copilărie. Din diverse motive, în cele mai multe cazuri, această tulburare nu este descoperită la vârstele fragede şi devine foarte evidentă în cazul adulţilor, care se confruntă cu probleme serioase de organizare. Aşadar, adulţii cu ADHD nu reuşesc să facă faţă tuturor problemelor care vin odată cu vârsta: facturi, serviciu, copii, treburi casnice etc. Această problemă îi deranjează mai mult pe cei din jur, dar şi persoanele în cauză pot dezvolta tulburări depresive din cauza faptului că au senzaţia că nu reuşesc să finalizeze nimic. Citeşte şI: Învăţătorii, ajutaţi să depisteze copiii cu ADHD Cum ajuţi un copil cu probleme de învăţare

 2. Ţi se reproşează că nu eşti un bun ascultător Ţi se întâmplă frecvent ca, atât în relaţiile personale, cât şi la serviciu, într-o conversaţie ori într-o şedinţă, după câteva minute să-ţi fugă gândurile în altă parte? Sau să ţi se reproşeze că nu ai făcut un lucru despre care ţi s-a spus în mod repetat? Tulburarea de atenţie poate fi cauza tuturor acestor probleme. Iar consecinţele pot fi de la certuri cu partenerul până la probleme la serviciu, din cauza neîndeplinirii unor sarcini.

 3. Eşti agitat şi nu te poţi relaxa În cazul copiilor, sindromul hiperkinetic cu deficit de atenţie se manifestă în special prin trăsături care îi fac să fie catalogaţi drept „obraznici". Aceşti copii nu stau locului, se agită în permanenţă, sparg sau distrug lucruri prin casă ori la şcoală. În cazul adulţilor, sindromul hiperkinetic se traduce printr-un comportament uşor diferit. Astfel, un adult cu ADHD nu se poate relaxa nici măcar în zilele libere, dă constant din picioare şi dă impresia că este permanent tensionat.

4. Ai probleme de cuplu Mai ales atunci când tulburarea nu este diagnosticată, partenerul persoanei cu ADHD percepe simptome precum neatenţia şi eşecurile în îndeplinirea unor sarcini de familie ca pe semne ale dezinteresului faţă de viaţa de cuplu. Mai grav este că, în astfel de situaţii, nici măcar comunicarea nemulţumirilor nu este eficientă, persoana cu ADHD neînţelegând perspectiva celui care face reproşurile şi considerându-se învinovăţit pe nedrept.


 5. Întârzii în mod „cronic" Există o varietate de motive pentru care adulţii cu ADHD întârzie în mod repetat. În primul rând, ei sunt deseori distraşi de o sumedenie de lucruri pe măsură ce se pregătesc să plece de acasă sau să ajungă la o întâlnire. În al doilea rând, s-a constatat că persoanele cu această tulburare de atenţie nu estimează corect timpul necesar unei anumite activităţi.

Citeste mai mult: adevarul.ro/sanatate/medicina/video-5-semne-putea-tulburari-atentie-1_50ad898d7c42d5a66396f53f/index.html

miercuri, 23 septembrie 2015

Fii fericit!

Ești fericit? Dacă îți ia ceva timp să răspunzi la această întrebare, înseamnă că ar fi util să știi ce este de fapt fericirea pentru a o identifica și simți.
„Ne dorim să obținem fericirea pentru că este în natura noastră să o facem” spune autorul.
Cartea “Fii fericit! – Descoperă tot ce trebuie să știi pentru a avea o viață fericită”este menită să te ajute să înțelegi natura fericirii și mai ales natura ființei umane care este făcută pentru a fi fericită. Tal Ben-Sharar este unul din cei mai apreciați psihologi ai momentului și totodată lector la Universitatea Harvard unde predă cursul de psihologie pozitivă.
Cartea este împărțită în 3 secțiuni: în prima parte autorul explică ce este fericirea și componentele esențiale pentru o viață fericită; în a doua parte vorbește despre punerea în practică a ideilor despre fericire la locul de muncă, în educație și în relații, iar ultima parte a cărții cuprinde 7 meditații referitoare la fericire și la locul pe care aceasta îl ocupă în viața noastră.

I. CE ESTE FERICIREA

Fericirea nu derivă nici din simpla satisfacere a dorinţelor, nici din infinita amânare a satisfacţiei. Într-o lume din ce în ce mai agitată şi stresată, Ce este fericirea? devine întrebarea întrebărilor.
„Cuvinte precum plăcere, extaz, mulţumire sunt folosite adesea în locul cuvântului fericire, dar niciunul dintre ele nu exprimă cu exactitate lucrul la care mă refer când vorbesc despre fericire. Aceste emoţii sunt trecătoare.” Aşadar, pentru o mai bună înţelegere a fericirii, scriitorul prezintă 3 arhetipuri alternative în care omul se încadrează atunci când caută fericirea şi o confundă cu orice altceva.
  1. Arhetipul maratonistului
  2. Maratonistul se ghidează după principiul Trebuie să sacrifici bucuria prezentă pentru a fi fericit în viitor. Fără suferinţă nu există plăcere. Ceea ce îi diferenţiază pe maratonişti este inabilitatea lor de a se bucura de ceea ce fac – şi convingerea că, odată ajunşi la o anumită destinaţie, vor fi fericiţi.
    „Motivul pentru care există atât de multe persoane angrenate într-un maraton al vieţii este reprezentat de cultura noastră care nu face decât să sprijine această idee. (…)Nu primim nicio recompensă pentru că ne bucurăm de călătorie, ci pentru că am încheiat cu succes călătoria. Societatea premiază rezultatele, nu procesele; sosirile, nu călătoriile. ” Odată ajuns la destinaţie, maratonistul confundă stare de eliberare resimţită cu fericirea. Spre surprinderea lui, acea stare durează prea puţin pentru a-l face fericit şi atunci reia maratonul.
  3. Arhetipul hedonistului
  4. „Un hedonist caută să obţină plăcerea şi să evite suferinţa. Nu îşi doreşte decât să îşi satisfacă propriile plăceri, luând foarte puţin în calcul – sau deloc – urmările. Hedonistul este cel care iniţiază o relaţie cu entuziasm, dar atunci când dispare noutatea, se implică într-o altă relaţie”. Pentru el plăcerea prezentă este egală cu fericirea, iar efortul este egal cu suferinţa, nefiind interesat de viitor.
    „Nu putem obţine fericirea dacă nu căutăm decât plăcerea şi evităm suferinţa” afirmă scriitorul, citându-l de asemenea pe John Gardner: „Suntem construiţi să escaladăm, nu să urmăm calea cea mai simplă, fie că este vorba despre vale, fie despre vârf”.
  5. Arhetipul nihilistului
  6. „În contextul acestei cărţi, un nihilist este acela care a renuţat la fericire, care s-a resemnat, convins fiind că viaţa nu are niciun sens.(…) Oamenii care s-au resemnat cu nefericirea lor actuală şi se aşteaptă să aibă parte de un viitor asemănător sunt împiedicaţi să obţină fericirea de eşecurile lor din trecut”.
Toate cele 3 arhetipuri prezentate suferă de nefericire prin interpretarea greşită a realităţii. Cu alte cuvinte, oamenii nu ştiu ce au cu adevărat nevoie pentru a avea o viaţă împlinită. Tocmai de aceea, autorul propune un al patrulea arhetip:
Arhetipul fericirii
„Pentru a obţine fericirea de durată, trebuie să ne bucurăm de călătoria spre o destinaţie pe care o considerăm valoroasă. Fericirea nu însemnă să ajungi în vârful muntelui, dar nici să te apuci să escaladezi fără sens muntele. Fericirea este experienţa ce constă în escaladarea muntelui pentru a ajunge în vârf.”
„Obiectivul nostru ar trebui să fie acela de a ne implica pe cât posibil în activităţi care ne pot oferi beneficiu prezent şi viitor. Cei pentru care munca pe care o fac este o plăcere pot progresa în carieră bucurându-se în acelaşi timp de ceea ce fac”.
„Pentru ca viaţa noastră să aibă aibă un sens, trebuie să avem un scop personal, şi nu unul dictat de standardele societăţii sau aşteptările impuse de aceasta. Cel mai important e ca noi să ne alegem un scop în conformitate cu propriile valori şi pasiuni, şi nu în conformitate cu aşteptările celorlalţi.”
Bogăţia şi fericirea
Bogăţia, faima şi toate celelalte ţeluri sunt secundare şi subordonate fericirii. Ne putem împlini scopurile materiale şi să simţim totuşi un gol interior.
„Singurul motiv pentru care banii şi faima sunt de preferat este acela că deţinerea lor sau gândul deţinerii lor poate produce emoţii pozitive sau un sens al vieţii. Faima şi valoarea materială sunt secundare fericirii în viaţa noastră.”
“Banii – dincolo de nevoile de bază pe care ni le satisfac precum cele de mâncare şi adăpost- nu sunt altceva decât mijloace de a atinge un scop. Și totuşi, adesea confundăm mijloacele cu scopurile şi sacrificăm fericirea (scopul) pentru bani (mijloc)”.
Studiile arată că oamenii cu venituri peste medie sunt relativ satisfăcuţi de vieţile lor, dar nu sunt mai fericiţi decât ceilalţi. Ei tind să fie mai tensionaţi şi nu petrec mai mult timp în activităţi relaxante. De asemenea, unele persoane devin mai depresive atunci când obţin prosperitatea materială decât atunci când se străduiau să o atingă.
„Dacă bogăţia materială nu conduce la fericire, de ce suntem obsedaţi de ea? A stoca produse a devenit azi parte din structura noastră. Acumularea bunurilor nu mai este un mijloc de a supravieţui, ci un scop în sine.” Am ajuns să apreciem totul cantitativ- oamenii bogaţi sunt apreciaţi după cât de multe bunuri au, un CV e apreciat după câte activităţi sunt trecute în el, etc. Însă uităm că adevăratele valori nu pot măsurabile, nu pot fi cuantificate. Sentimentele noastre nu pot fi cuantificate.
Stabilirea scopurilor
Oamenii care îşi stabilesc scopuri au şanse mai mari să reuşească decât cei fără scop. Scopurile comunică credinţa conform căreia suntem capabili să depăşim obstacolele. Dacă nu ştim care e destinaţia călătoriei noastre sau măcar unde vrem să mergem, atunci fiecare răscruce a drumului dă naştere la ezitări şi incertitudini şi pierdem momentul prezent pentru că nu mai admirăm peisajul.
„În viziunea mea, este important nu atât să atingem anumite scopuri, ci este important să le avem.” Aşadar în loc să ne aşteptăm ca doar atingerea scopurilor să producă fericire, să le privim ca mijloace care ne fac călătoria mai frumoasă. Însă e foarte important ce fel de scopuri avem, de exemplu dacă succesul financiar e scopul central al vieţii, e foarte probabil să se soldeze cu consecinţe negative.
Scopul ţi-l alegi în conformitate cu natura ta interioară, şi nu trebuie să fie impus: „Cam cât timp dedic zilnic activităţilor pe care vreau să le fac în raport cu cele pe care trebuie să le fac? Fericirea mea depinde în mare măsură de raportul dintre activităţile pe care vreau să le fac şi cele pe care trebuie să le fac.”
„Atunci când urmărim scopuri care sunt plăcute şi importante pentru noi, care oferă beneficiu prezent şi viitor, nu omorâm timpul, ci îl readucem la viaţă”.
„Viaţa este prea scurtă pentru a face doar ceea ce trebuie să facem, însă este suficient de lungă pentru a avea timp să facem ceea ce ne dorim.”
„Ne simţim liberi atunci când alegem un drum care ne oferă sens şi plăcere. Depinde de noi dacă experienţa noastră este una liberă sau dacă alegem să fim robii bogăţiei materiale sau prosperităţii emoţionale, sclavii aşteptărilor celor din jur sau ai propriilor pasiuni”.

II. APLICAŢII PRACTICE

Fericirea în educaţie
Din păcate, majoritatea elevilor şi studenţilor nu sunt educaţi să înveţe cu plăcere. Faptul că ei percep şcoala ca pe o muncă, ca pe o obligaţie îi împiedică să se bucure de experienţa educaţională pentru că deja există o prejudecată socială împotriva muncii.
„Atunci când sunt încurajate realizările în detrimentul plăcerii de a studia, şcolile întăresc ideea maratonului vieţii şi reprimă dezvoltarea emoţională”. Psihologii sunt de acord în privinţa faptului că IQ-ul reprezintă 20% din totalul factorilor care determină succesul, restul de 80% provine din aşa-numita inteligenţă emoţională.
„Nici părinţii, nici profesorii nu sunt eficienţi în a-i învăţa pe copii să obţină plăcerea din lucrurile potrivite. Ei transformă atribuţiile serioase în unele plictisitoare şi dificile. Școlile în general nu reuşesc să pună accentul pe frumuseţea unei ştiinţe…”
Cum putem obţine fericirea la locul de munca
„În primul rând, munca ar trebui să scoată la iveală o serie de talente şi abilităţi; în al doilea rând, angajatul ar trebui să ducă la bun sfârşit atribuţia care i s-a încredinţat, şi nu să deţină un rol minor în realizarea acesteia; în final angajatul ar trebui să simtă faptul că munca lui are un impact semnificativ asupra altora.”
De regulă, oamenii au trei viziuni despre munca lor: job, carieră sau vocaţie. În prima, jobul este perceput ca o corvoadă pentru a obţine o recompensă financiară, şi nu o împlinire personală. Cel orientat spre carieră e cel motivat de factori extrinseci precum banii, poziţia, puterea şi prestigiul, muncind intens cu scopul unei promovări.
Însă persoana care îşi vede munca ca pe o vocaţie se poate declara fericită, pentru că nu face din muncă un scop în sine. Această persoană se simte împlinită pentru ca munceşte în concordanţă cu sinele, fiind determinată de motive intrinseci.
„Satisfacţia vieţii şi a muncii poate să depindă mai mult de modul în care angajatul îşi percepe munca, decât de un venit sau de un statut social”. Autorul insistă pe cele trei întrebări fundamentale pe care ar fi indicat să ni le punem: „Ce anume îmi oferă sens? Ce anume îmi oferă plăcere? Care sunt punctele mele forte?”
Fericirea în relaţii
S-a concluzionat că relaţiile sociale satisfăcatoare pot avea o contribuţie serioasă la starea de fericire, însă relaţiile de dragoste sunt de departe cele mai importante. Autorul delimitează dragostea condiţionată de ce necondiţionată: „A fi iubiţi pentru averea noastră, pentru putere sau faimă însemnă a fi iubiţi condiţionat; a fi iubiţi pentru loialitatea, intensitatea sau căldura noastră însemnaă a fi iubiţi necondiţionat.”
Într-un cuplu, este la fel de necesar beneficiul prezent şi viitor pentru a întreţine relaţia. „Deşi uneori este necesar să renunţăm la beneficiul prezent de dragul scopurilor viitoare, dacă petrecem prea puţin timp împreună, relaţia va eşua”. La polul opus, unii confundă atracţia sexuală cu dragostea, iar în timp aceasta dispare, după care ajung să creadă că dragostea e cea care a dispărut.
Pe de altă parte, unele persoane se resemnează într-o situţie nefericită dintr-un sentiment de datorie faţă de partener, copii sau chiar faţă de insituţia căsătoriei: „Ei cred în mod eronat, că sacrificiul este sinonim cu virtutea, refuzând să recunoască faptul că dacă rămân în relaţie vor deveni nefericiţi şi frustraţi”.
Secretul unei relaţii fericite nu stă în găsirea persoanei potrivite cât în cultivarea relaţiei pe care am ales-o. Convingerea eronată cum că găsirea partenerului potrivit e mai importantă decât orice, e atribuită marelui ecran, a filmelor de dragoste cu happy-end: „problema este că filmele se termină acolo începe dragostea. Traiul până la adânci bătrâneţi este adevărata provocare”.

III. MEDITAŢII ASUPRA FERICIRII

1. Egoism şi bunăvoinţă
Nu trebuie să alegem între a-i ajuta pe ceilalţi şi a ne ajuta pe noi înşine. Dacă o persoană acţionează în propriul interes, nu înseamnă neapărat că e egoistă şi că îi va răni pe ceialalţi. Studiile arată că „atunci când suntem fericiţi, suntem mai dispuşi să vedem dincolo de perspectiva îngustă orientată către sine şi să ne concentrăm asupra dorinţelor şi nevoilor celorlalţi”.
2. Doze de fericire
Dozele de fericire ni le luăm atunci când, din necesitate sau din alte motive există perioade în viaţa noastră când ceea ce facem nu ne oferă satisfacţie (de exemplu pregătirea pentru un examen); atunci ne putem lua energia din alte activităţi (chiar de scurtă durată) care ne produc o stare de bine, ne împlinesc şi ne oferă atât beneficiu prezent cât şi viitor, atât sens cât şi plăcere.
3. Dincolo de starea de fericire temporară
Să nu confundăm momentele de scurtă durată când avem parte de lucruri bune (obţinem ceva ce ne-am dorit) cu fericirea. Câştigăm sau pierdem, adâncimea fericirii nu se schimbă şi ne readuce la acel nivel iniţial.
4. Îngăduie-ţi să radiezi de fericire
Majoritatea oamenilor sunt atât de fericiţi pe cât îşi propun să fie. (Abraham Lincoln)
„Nimic nu ne poate proteja de cel mai mare impediment în obţinerea fericirii – sentimentul că nu o merităm”. Pe lîngă nevoia de sens şi de plăcere în viaţa noastră, e necesar să ne simţim îndreptăţiţi să fim fericiţi.
5. Mizează pe imaginaţie
O carte sau un profesor ne pot ajuta să devenim mai conştienţi de ceea ce ştim, dar evoluţia şi fericirea noastră provin din abilitatea de a privi în interiorul nostru şi de a pune întrebări relevante.
6. Nu te grăbi
Constrângerea timpului ne limitează şi ne privează de fericire. Înghesuim prea multe activităţi într-o perioadă scurtă de timp şi nu mai avem cum să savurăm sau să ne bucurăm de ceea ce facem. Soluţia o reprezintă simplificarea vieţii, întrucât timpul este o resursă limitată.
7. Revoluţia fericirii
S-a dovedit că beneficiile revoluţiei ştiinţifice nu pot garanta fericirea pentru oameni, ci doar eventual bunăstare materială. „Alternativa percepţiei materiale este percepţia fericirii care presupune abandonarea concepţiei conform căreia bogăţia materială este scopul suprem urmărit”.
„Percepţia fericirii nu se referă la refuzarea bogăţiei materiale, ci la detronarea acesteia de pe locul cel mai înalt pe scara ierarhică.”
„Spre deosebire de posesiunile materiale care sunt în mod normal finite, fericirea este infinită”.
 Cartea:  

Cine ne impiedica sa avem succes?

Gandul…Descopera cele 5 tipare de gandire

Cele 5 tipare de gandire care te pun la pamant.

Exista 5 tipare de gandire care te pun la pamant din punct de vedere mental, emotional si fizic.

Asadar, iata cele mai neproductive tipare de gandire pe care sa le eviti:

– gandirea negativa;

– gandirea devalorizanta;
– gandirea defocalizata;
– gandirea mica;
– gandirea acuzatoare.
Tiparul 1: Gandirea negativa

In continuare iti voi prezenta o idee care iti va clarifica viziunea referitor la modul in care atragi rezultatele in viata ta. Iata ideea:

– Oamenii bogati au gandul la bogatie.

– Oamenii saraci au gandul la saracie.

– Oamenii bolnavi au gandul la boala.
– Oamenii credinciosi au gandul la credinta.
Si vorbesc despre asta! Ei pun incarcatura emotionala in asta si prin urmare asta obtin.
Practic, ce se intampla? Fiecare culege in viata exact ceea ce ii guverneaza mintea in mod predominant. Gandirea negativa te va mentine departe de rezultate. Nu vei putea niciodata sa obtii rezultate pozitive pe termen lung, avand mintea guvernata de o gandire negativa.

Tiparul 2: Gandirea devalorizanta
Gandirea devalorizanta inseamna a te pune in mod deliberat in inferioritate fata de ceilalti. Acest mod pagubos de gandire te trage in jos in mod permanent, intrucat mental te pui in inferioritate fata de ceilalti pe care ii consideri mai buni, mai destepti, mai intelepti decat tine. Exista un film extrem de distractiv care ruleaza pe ecranul mental al persoanei care cade in capcana gandirii devalorizante. Iata filmul mental: de fiecare data cand cade in capcana gandirii devalorizante, persoana are convingerea ca ceilalti din jur sunt mai buni, mai destepti, mai intelepti decat ea. Pe de alta parte, ceilalti gandeau la fel ca persoana in cazua: ca cei din jur sunt mai buni, mai destepti, mai intelepti. Este ca si cum se sperie unii de altii. Daca vei lua in serios intrebarea pe care ti-o adresez in continuare, asta it va zdruncina putin constiinta. Asa ca iata intrebarea: Ce fel de imagine ti-ai construit despre tine? Este o imagine puternica, pozitiva sau este una care te trage in jos zi dupa zi?

Tiparul 3: Gandirea defocalizata
Este specifica persoanelor care se implica in tot felul de activitati la intamplare! Pentru ei, orice apare in cale reprezinta o oportunitate pe care sar in graba sa o valorifice! Acesti oameni se implica in tot felul de activitati dar nu urmeaza un plan strategic care sa ii conduca intr-o directie clara, catre un rezultat pe termen lung. Ceea ce este cu adevarat dureros este faptul ca desi sunt constienti ca actiunile lor nu ii conduc catre rezultate care sa le aduca multumire in viitor, acestia continua sa faca acele lucruri zi dupa zi. Imagineaza-ti cum ar fi sa ajungi la sfarsitul vietii cu durere in suflet si visele spulberate, realizand ca ai mers la intamplare prin viata si i-ai lasat pe cei care nu au vise sa ti le distruga si pe ale tale, sa te traga in jos in mod constant si sa devii ca ei.
Tiparul 4: Gandirea mica
Nu poti realiza lucruri mari avand asteptari mici de la tine. Lucrurile mari pot fi obtinute doar avand asteptari mari. Cu alte cuvinte, daca vei gandi la scara mica, nu te astepta sa obtii rezultate mari. Dupa cum vezi, procesul schimbarii incepe in mintea ta,  se desfasoara din interior catre exterior si niciodata invers. De ce crezi ca majoritatea oamenilor cad in capcana gandirii la nivel mic? Fii atent care este procesul lor mental cand vine vorba de stabilirea obiectivelor: ei se uita la realizarile lor din trecut, se uita la abilitatile lor din prezent si apoi isi stabilesc un obiectiv in viitor. Iata care este capcana: atunci cand iti stabilesti un obiectiv in aceasta maniera, iti limitezi viitorul in functie de ceea ce s-a intamplat in trecut, in functie de rezultatele tale din trecut. Adica vrei sa obtii rezultate diferite, vrei sa fii mai bun, vrei sa devii cineva, vrei sa ai influenta, dar ceea ce faci, este ca te raportezi la ceea ce tu ai fost in trecut. Daca actionezi in aceasta maniera, te vei distanta prea putin de modul tau de gandire din trecut si prin urmare, de rezultatele tale din trecut.
Daca vrei rezultate mari, trebuie sa ai o gandire la nivel mare. Vezi tu, oamenii care au de o suta de ori mai mult decat majoritatea, crezi ca ei muncesc de o suta de ori mai mult? Nu! Binenteles ca nu fac asta. Bun, dar ce fac ei diferit? Ei bine, ei gandesc la o scara de o suta de ori mai mare. Concluzionand, nu poti realiza lucruri mari, avand mintea guvernata de o gandire mica. Din pacate, inca sunt enorm de multi oameni care traiesc intr-o gandire mica, iar asta le aduce in prezent si le va aduce in viitor rezultate foarte mici. Oamenii care gandesc pe termen scurt nu au curajul de a actiona pe teren lung, pentru ca mintea lor nu este programata in acest sens.

Tiparul 5: Gandirea acuzatoare
Lumea este plina de acuzatori care arunca vina asupra altora pentru rezultatele pe care le obtin. Aceasta este realitatea, motiv pentru care iata ce iti recomand: injecteza-te impotriva acestui mod de gandire cu: Doza zilnica de atitudine pozitiva! Hai sa iti spun cum lucreaza mintea acuzatorilor: in constiinta lor, toata lumea este vinovata pentru lipsa de rezultate care le guverneaza viata. Vinovat este primarul, seful, presedintele, vecinii, toata lumea este vinovata pentru rezultatele lor, numai ei nu sunt.

Daca tu crezi ca ceilalti sunt vinovati pentru rezultatele tale am cateva intrebari pentru tine:

– Cine iti ia deciziile?

– Cine te obliga sa asculti informatii negative?

– Cine te obliga sa faci aceleasi lucruri ca si pana acum?
– Cine te obliga sa muncesti din greu pe bani putini?
Succesul tau este programabil
http://programarea-succesului.ro/gandul-descopera-cele-5-tipare-de-gandire/ Gabriel Radu