duminică, 15 noiembrie 2015

Primul ajutor psihologic


A. Reacţia umană de consolare şi alinare a unei persoane care a trăit o situaţie traumatizantă
Oferirea consolării şi a alinării reprezintă cea mai importantă componentă a primului ajutor psihologic. Comuniunea cu cei afectaţi, protejarea acestora de astfel de experienţe ulterioare, satisfacerea nevoilor de bază, exprimarea compasiunii pentru cele trăite sunt sarcini foarte importante.
B. Protejarea persoanei de alte traume, în măsura în care acest lucru este posibil
Asigurarea unui mediu sigur este esenţială. Este posibil ca mulţi supravieţuitori să fi experimentat un sentiment covârşitor de nesiguranţă; acest lucru trebuie remediat. Reunirea persoanelor cu familia şi prietenii este importantă pentru recâstinarea acestui sentiment de siguranţă. Când reunirea nu este posibilă, este necesar să se colecteze informaţii despre familie şi prieteni, în special dacă şi aceştia au fost în pericol sau au fost afectaţi de traumă.
C. Satisfacerea imediată a nevoilor fizice, inclusiv asigurarea adăpostului
Satisfacerea nevoilor fizice ale persoanei este foarte importantă şi trebuie tratată cu prioritate. Acest lucru include asigurarea hranei, a apei, a căldurii şi a adăpostului. Prin oferirea păturilor şi a hranei, supravie uitorii au siguranţa că cineva se preocupă de ei. La nevoie, trebuie acordată asistenţă medicală. în cazul în care persoana este extenuată, duce lipsă de hrană şi de căldură, orice alte intervenţii pot fi considerate ca fiind intruziuni. Satisfacerea nevoilor fizice reprezintă cea mai mare prioritate.
D. Asigurarea orientării spre obiective şi a asistenţei pentru sarcinile reale concrete
Activitatea desfăşurată în timpul etapei acute de traumă poate fi productivă sau neproductivă. Activitatea productivă este orientată spre realitatea situaţiei şi implică necesitatea ca supravieţuitorul să îşi asume un rol activ şi tot mai mare, pentru a putea depăşi acest moment de traumă. Supravieţuitorii dezastrelor trebuie încurajaţi cât mai curând posibil să participe la îndeplinirea unor sarcini simple dar utile.
E. Facilitarea reunirii cu cei dragi de care au fost despărţiţi
Supravieţuitorii răniţi şi speriaţi nu trebuie părăsiţi. Părinţii trebuie reuniţi cu copiii lor. Această reunire cu cei dragi se poate dovedi esenţială pentru depăşirea acestei experienţe şi adaptarea pe termen mai lung. S-a dovedit că separarea copiilor de părinţi în această etapă poate avea efecte adverse pe termen lung, chiar dacă această separare poate fi în interesul copiilor.
După asigurarea supravieţuirii şi a siguranţei celor dragi, este posibil ca persoanele să dorească să împărtăşească această experienţă şi celorlalţi, în special celor care “au trecut prin acest lucru” alături de ei şi celor care le acordă asistenţă. Această conversaţie normală asupra ceea ce s-a întâmplat reprezintă deseori începutul unui proces de înţelegere a semnificaţiei acestei experienţe, o mărturisire şi exprimare a sentimentelor. Dacă acest lucru are loc în grupuri sau în locuri spontane precum un adăpost, acest lucru trebuie încurajat. Cu toate acestea, acest lucru nu trebuie prevăzut sau forţat. Oamenii au moduri foarte diferite de a se adapta la dezastre, atât imediat după experimentarea acestora cât şi ulterior. În timp ce pentru persoanele care simt nevoia să facă acest lucru, împărtăşirea experienţei trăite poate fi o etapă a procesului de adaptare, pentru alte persoane, exprimarea sentimentelor în faţa unui grup se poate dovedi a fi inadecvată: momentul poate să nu fie cel mai bun sau alte metode de a face faţă situaţiei pot fi mai eficiente.
Este important să se mizeze pe recuperarea ulterioară dezastrului şi pe acceptarea unei game de reacţii care sunt normale în condiţiile experimentării unei situaţii anormale de viaţă. Acceptarea sentimentelor poate fi foarte importantă în etapa imediat următoare traumei. Aceasta este prima etapă de reluare a experienţei şi dacă acest lucru are loc în mod adecvat, poate ajuta persoana pe drumul de recuperare psihologică.
Deşi în această etapă persoanele se pot confrunta cu o multitudine de sentimente, cu ajutorul unei asistenţe eficiente, aceste sentimente pot fi lămurite în următoarele zile sau săptămâni. Intervenţia trebuie asigurată numai acolo unde există dovezi că persoana încă parcurge o perioadă de contuzie din cauza sentimentelor şi, prin urmare, se află într-o situaţie riscantă. Sentimentele de teamă, vinovăţie, ostilitate etc. pot fi sau nu înlăturate în această etapă, însă concentrarea pe aceste aspecte este necesară numai dacă există semne care indică existenţa unor probleme continue.
1. Oferirea de sisteme de asistenţă şi surse permanente de ajutor persoanelor traumatizate
Este important ca supravieţuitorilor să li se ofere sisteme de asistenţă şi surse permanente de ajutor de care aceştia să beneficieze după depăşirea etapei acute, pentru asigurarea asistenţei în caz de necesitate. Unul dintre cele mai importante aspecte care trebuie avute în vedere pe tot parcursul consilierii este demnitatea umană. 
Pierderea bunurilor personale, a îmbrăcămintei şi a bunurilor de bază precum ochelarii, de exemplu, sentimentul copleşitor de dezumanizare - consecinţă a experienţei trăite, faptul de a fi dependent de alţii pentru satisfacerea nevoilor de bază, toate acestea pot afecta demnitatea personală a persoanei. Atunci când este posibil, persoanele care asistă supravieţuitorii trebuie să fie atente la aceste aspecte. Distribuirea de îmbrăcăminte uzată pentru care supravieţuitorii ar trebui să fie recunoscători etc. pot accentua această vulnerabilitate a supravieţuitorilor, dându- le un sentiment de ruşine, umilire sau chiar furie.
2. Facilitarea dezvoltării sentimentului de posesie
Deseori, supravieţuitorii dezastrelor pot experimenta sentimente de neputinţă. Acest lucru este valabil în special în cazul supravieţuitorilor traumelor provocate de factorul uman. Este foarte important ca supravieţuitorii să aibă posibilitatea de a recâştiga sentimentul de demnitate şi de control asupra propriei vieţi. Supoziţiile legate de invulnerabilitatea personală, existenţa unei lumi plină de semnificaţii şi percepţia pozitivă despre propria persoană pot fi afectate. Mediul de recuperare trebuie să asigure sprijin, protecţie, mulţumire şi trebuie să prevină stigmatizarea ulterioară de transformare a supravieţuitorilor dezastrului în „pacienţi" sau „supravieţuitori permanenţi". Stigmatizarea izolează supravieţuitorii atunci când aceştia au cea mai mare nevoie de asistenţă socială.
3. Identificarea nevoilor de consiliere sau intervenţie ulterioară
Identificarea persoanelor care necesită cel mai mult ajutor şi asigurarea asistenţei de către consilierii comunitari reprezintă o altă componentă a primului ajutor psihologic.

Modelul celor 6 paşi de intervenţie în criză (Gilliland, 1982)
Primii trei paşi, sunt în esenţă de ascultare, cu toate că nu sunt neapărat pasivi sau lipsiţi de acţiune. În special în intervenţii în situaţii de criză, tip dezastru, nevoia acestor primi 3 paşi ai modelului este extremă. 
Raphael (1977) a inventat expresia de „prim ajutor psihologic” în discuţia ei despre lucrul în criză cu un dezastru al căilor ferate australiene. Ea a descris o serie de activităţi care să furnizeze suport, grijă, răspuns empatic, asistenţă  şi informaţii concrete şi reunirea sistemului social de suport al supravieţuitorilor.
Extrem de important în primul ajutor psihologic este urmărirea piramidei şi ierarhizării nevoilor a lui Maslow şi îngrijirea nevoilor de supravieţuire mai întâi. 
Primul ajutor psihologic este fundamental în cazul intervenţiei în criză. Este trasat ca fiind paliativ. Nu este desemnat pentru a vindeca sau repara lucrurile, ci mai degrabă pentru a furniza suport fizic şi psihologic neinvaziv. A înţelege cum să acţionezi în aceşti primi 3 paşi ai modelului este absolut necesară în furnizarea intervenţiei în criză. Dacă considerăm primii 3 paşi ca şi apropiaţi de ceea ce înseamnă prim ajutor psihologic, atunci s-ar putea ca ei să fie de asemenea suficienţi în furnizarea serviciilor imediate de intervenţie în criză.
Pasul 1. Definirea problemei şi înţelegerea ei, la nivel individual şi al comunităţii, din punctul de vedere al persoanei în criză. Şedinţele de intervenţie ar trebui să înceapă prin ascultare, empatie, autenticitate, acceptare şi pozitivism.
Pasul 2. Asigurarea siguranţei persoanei . Este foarte important pentru persoanele ce lucrează în situaţii de criză să se asigure că persoanele sunt în siguranţă. Siguranţa clientului poate fi definită simplu prin minimizarea pericolului fizic şi psihologic faţă de sine şi ceilalţi. Deşi este pasul al 2-lea, acesta este fluid, ceea ce înseamnă că siguranţa persoanei trebuie să fie în centrul atenţiei pe tot parcurusul intervenţiei. 
Pasul 3. Furnizarea de suport din partea personei ce intervine în criză. Este foarte important pentru persoana care a suferit o traumă/ dezastru, să ştie/ simtă că este cineva caruia îi pasă. Capacitatea de a accepta necondiţionat persoana şi de a o valoriza, indiferent dacă persoana răspunde sau nu. Într-un sens mai general, s-ar putea ca suportul să nu fie doar emoţional, ci şi instrumental şi informaţional (Cohen, 2004). Uneori persoana nu va avea bani, mâncare sau adăpost şi foarte puţin poate schimba suportul psihologic până când aceste nevoi de bază nu sunt împlinite. În alte momente, persoanele nu au suficiente informaţii pentru a lua cea mai bună decizie. 
Acţionarea
Pasul 4. Examinarea alternativelor. 
Uneori în criză, persoanele simt că nu mai au nici o opţiune. Posibilităţi alternative pot fi examinate din următoarele perspective: (1) suport situaţional, persoane din trecutul sau prezentul persoanei cărora le pasă de client, (2) mecanismele de coping sunt acţiuni, comportamente şi resurse din mediu pe care persoana le poate folosi pentru a se ajuta să facă faţă cizei prezente, (3) paternuri de gândire pozitive şi constructive. Personalul poate gândi multe căi alternative, dar va discuta doar câteva cu persoana în situaţia de criză, întrucât aceştia nu au nevoie de multe alegeri, ei au nevoie de situaţii potrivite şi care sunt realiste pentru situaţia în care se află. 
Pasul 5. Elaborarea unui plan. 
Un plan bun ar trebui să identifice persoane, grupuri sau alte resurse adiţionale care pot fi contactate pentru suport imediat şi furnizarea unor mecanisme de coping - ceva concret şi pozitiv pentru persoană de făcut acum, paşi de acţiune definiţi cu care clientul să poată rezona. 
Persoanele în criză se simt lipsite de putere, independenţă şi respect de sine, de aceea este foarte important ca planul să susţină redobândirea autonomiei şi controlului persoanei. Planifiicarea are legătură cu depăşirea situaţiei, pe termen scurt, şi de a ajunge la o zonă de stabilitate şi echilibru. Majoritatea planurilor în criză sunt măsurate în minute, ore, zile şi nu săptămâni, luni sau ani. Focusul central al planificării este rezolvarea de probleme.
Pasul 6. Obţinerea angajamentului
Criza: conţine atât pericol, cât şi oportunitate pentru persoana care o experienţiază; este, de regulă, limitată în timp, dar se poate dezvolta într-o serie de puncte de criză; este complexă şi dificil de rezolvat; conţine impulsul creşterii şi iminenţa schimbării; panaceurile sau improvizaţiile rapide pot să nu fie întotdeauna aplicabile în situaţii de criză; îi pune pe oameni în faţa unor alegeri; este însoţită de dezechilibrul emoţional şi dezorganizare. Rezolvarea crizei este interconectată cu persoanele care lucrează în situaţii de criză.
De reţinut:
  • majoritatea oamenilor îşi vor reveni;
  • este important de intervenit cât mai curând după traumă;
  • este important să „normalizăm” reacţiile de stres acut;
  • serviciile scurte vor fi adecvate majorităţii supravieţuitorilor;
  • este important să ne focusăm pe gestionarea adaptativă continuă a supravieţuitorilor (coping);
  • este important să oferim suport social;
  • este important să furnizăm o rază de acţiunea activă supravieţuitorilor;
  • este important să identificăm care sunt supravieţuitorii cu risc major.
http://www.irpi.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=409:primul-ajutor-psihologic

Niciun comentariu: