sâmbătă, 3 ianuarie 2015

Cum reducem solicitările interne şi externe care ne epuizeză (stresează)

MECANISME ADAPTATIVE (DE COPING) ŞI IMPLICAŢII ÎN PRACTICA MEDICALĂ

            Termenul de “stres” a căpătat în ultimele decenii o extensie semnificativă, chiar spectaculară, ajungând a explica apariţia/agravarea a o serie întreagă de afecţiuni psihice sau somatice, izolate sau congruente.
            Acest fapt, de altfel cu rădăcini în realitatea imediată, trimite cercetătorul sau chiar pe cel profan în materie – la întrebarea legitimă : există mecanisme , tehnici de a face faţă stresului, şi dacă da, cum anume funcţionează ele, cum pot fi optimizate, în aşa fel încât agenţii stressori – în mare parte inevitabili – să nu acţioneze necontrolat, haotic asupra noastră ?
            Răspunsul la această întrebare a fost dat în principal de două categorii de cercetători, unii care văd aceste lucruri prin perspectiva psihologiei cognitive, alţii – discipoli ai diverselor curente psihanalitice.

A.Perspectiva cognitivistă

            După Lazarus şi Folkman (1984), termenul de stres desemnează o “relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feedback-urile primite”.
            Această definiţie aduce în prim-plan câteva atribute definitorii pentru relaţia persoană-agent stressor, acesta din urmă văzut ca “factor fizic, chimic, emoţional,(şi biologic, n.n.), ce produce tensiune corporală sau mintală” (Webster New Collegiate Dictionary, 1989), din care cel mai reprezentativ este termenul de “coping”.

1.Coping : caracteristici generale

            1.1. Definiţie, structură
           
            Copingul desemnează un “efort  cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpîni sau tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale” (Lazarus şi Folkman, ibid.).
Analiza acestei definiţii pune în evidenţă o caracteristică esenţială : copingul este ilustrarea faptului că stresul emerge numai din relaţia dintre subiect şi situaţie, fiind de neconceput în afara triadei acţiune-cogniţie-comportament dizadaptativ.
            Definiţia de mai sus este oarecum restrictivă, în raport cu noţiunea mai largă de “strategii adaptative”, care ar include şi mecanismele defensive de sorginte inconştientă, nesupuse controlului voluntar.
            În ce priveşte caracteristicile copingului, paradigma cognitivistă porneşte de la cel puţin două premize esenţiale :
1) copingul presupune efort  conştient, îndreptat asupra modului în care situaţia stresantă este percepută, prelucrată, stocată ;
2)     copingul presupune o anumită procesualitate, etapizare, ce se concretizează în :
-       a) anticiparea situaţiei (evaluarea costului confruntării) ;
-  b) confruntarea propriu-zisă şi redefinirea situaţiei prin prisma confruntării ;
-       c) analiza semnificaţiei personale a situaţiei post-confrun-tare.
Există o anumită ierarhie la nivelul structurii copingului : copingul
de tip cognitiv intervine atunci când strategiile comportamentale uzuale devin ineficiente, prea costisitoare, atunci când posibilităţile de intervenţie concretă în mediu sunt limitate, sau când timpul necesar unei asemenea intervenţii este prea scurt.
            Distorsiunile în prelucrarea informaţiei, redefinirea situaţiei stresante în termeni convenabili, capătă, în viziune cognitivistă, o înaltă valoare adaptativă, deşi se poate întâmpla ca, uneori, să existe un dezacord între ceea ce stabileşte subiectul “ameninţat” în forul său interior şi exigenţele sarcinii.
            Percepute din afară uneori ca mecanisme de “autoînşelare”, tehnicile de coping de acest tip sunt frecvent întâlnite în clinică. Supra-estimarea şanselor de vindecare şi minimalizarea simptomelor ce anunţă un prognostic prost (ex. scăderea  accentuată în greutate la un bolnav neoplazic etc.) sau optimismul nejustificat, denumite generic “iluzii pozitive” (Taylor şi Brown, 1994) ar avea o certă contribuţie modulatoare în relaţia cu stresul produs de boală.
            Nu de puţine ori, un şir de evaluări/distorsiuni de acest tip, pot fi urmate de reevaluări ce nu se mai adresează situaţiei iniţiale, ci celei imaginate, construite mental de bolnav. Acest fenomen atinge un apogeu în cazul constituirii anumitor boli psihice, şi explică depărtarea tot mai accentuată de realitate a acestor pacienţi (ex. mecanisme defensive de tip proiectiv, aplicate neselectiv, mai ales pe un tip de personalitate dizarmonic, ca cel paranoid ) ; îl întâlnim însă şi în diverse boli somatice, cu impact psihologic real, situaţie în care se poate ajunge la hipocomplianţă şi agravarea prognosticului iniţial.
            În practică, chiar şi aplicarea exclusivă şi neselectivă a unei singure tehnici adaptative, duce în mod inevitabil la dizadaptare şi rupere de realitate. Atribute esenţiale ale mecanismelor cognitive de coping la o persoană sănătoasă i-ar reprezenta aşadar flexibilitatea şi adecvarea. Orientarea teleologică (spre scop) a mecanismelor de coping nu trebuie să prevaleze în principiu asupra flexibilităţii.           

1.2.Natura copingului

În legătură cu natura copingului, acest aspect rămâne controversat în literatură.
            Unii autori (Miller, 1987, Carver şi colab., 1989, etc.) concep copingul ca pe o predispoziţie stabilă, sau ca pe o trăsătură de personalitate. Alţii (Lazarus şi Folkman, 1984, Miclea, 1997, Băban, 1998) îl văd ca pe un proces evolutiv , inclusiv în plan ontogenetic.Cea de-a 2-a variantă este cea care câştigă vizibil teren astăzi, inclusiv pentru că susţine mai bine flexibilitatea.

1.3.Forme de coping

Se delimitează o clasificare clasică (Lazarus şi colab., 1984, 1987) în coping centrat pe problemă şi coping centrat pe emoţie.
            Prima variantă, numită şi coping direct, este direcţionată pe analiza, rezolvarea, sau, dacă nu este posibil, minimalizarea situaţiei stresante. Ea ar cuprinde , în principal, strategiile de acceptare a confruntării cu agentul stresor.
            Cea de-a 2-a (coping indirect) se centrează pe persoană, pe (in)capacitatea ei de a face faţă stresului, şi cuprinde inclusiv modalităţi paleative sau de autoînşelare, prin care o confruntare decisivă cu agentul stresor este adesea amânată “sine die” sau chiar nu are loc.
            Alţi autori concep copingul într-o manieră mult mai neomogenă, în esenţă multifactorială. Spre exemplu, Stone şi Neale (1984) îl văd ca fiind determinat de 8 factori (catharsis, suport social, acceptare, acţiune directă, distragere, redefinirea situaţiei, relaxare, sentimente religioase), şi înşişi Folkman şi Lazarus procedează, în 1985, la o diversificare a structurii copingului (8 factori : confruntare, distanţare, autocontrol, căutarea suportului social, asumarea responsabilităţii, evadare-evitare, planificarea rezolvării problemei, reevaluare pozitivă).
            Revenind la clasificarea iniţială, să remarcăm inter-relaţia între cele două tipuri de coping, ele susţinându-se şi potenţându-se reciproc : copingul centrat pe emoţie crează condiţiile pentru soluţionarea în condiţii mai bune a problemei (tensiunea ergică scade), iar copingul centrat pe problemă reduce distressul emoţional, printr-o evaluare mai realistă, decentrată de sentimentul neputinţei.
            Există o legătură, atât de filiaţie conceptuală, cât şi obiectivă, între strategiile de coping (văzute din perspectivă cognitivistă) şi diversele scheme cognitive mai generale ale persoanei, care reflectă “modul de selecţie, păstrare, interpretare a informaţiei, din şi în experienţele trăite” (Băban, 1998), chiar şi independent de prezenţa stresului.
            Mai reprezentative ne apar aceste legături în cazul locusului de control, autoeficacităţii, robusteţei.

            2.Trăsături imunogene de personalitate , implicate în coping

            2.1.Locus de control

            Termenul de “locus de control” a fost lansat de Rotter (1966) şi desemnează “modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul, prin cauze de tip intern sau extern,controlabile sau necontrolabile”(ibid.)
Locusul de control intern (LCI) reprezintă convingerea că responsabilitatea pentru eşec, respectiv meritul pentru succes stau în defectele, erorile, respectiv în aptitudinile şi calităţile persoanei respective, şi au o prea mică legătură cu întâmplarea sau factori de presiune din afară, în timp ce locusul de control extern (LCE) se referă la convingerea că sursa evenimentelor (pozitive sau negative ) se găseşte în soartă, destin sau puterea altora.
            Dincolo de apropierea evidentă care se poate face între categorii ca LCE-proiecţie, sau LCI-strategii de tip combativ (“luptă”) , unii autori încearcă a stabili o legătură între tipul de LC şi eficienţa copingului. Astfel, LCI ar fi protector în stressul psihic acut şi cronic (Cohen, Edwards, 1989 ; Rotter, 1966), prin receptivitatea crescută a persoanei la informaţiile din mediu cu valoare adaptativă, prin rezistenţa la presiunile externe,  ca şi prin gradul crescut de angajare în situaţie. Antonovsky (cit.de Băban, 1998) consideră că LCI manifestat prin responsabilitate (asumarea răspunderii pentru succes, dar şi pentru eşec) ar reprezenta un factor favorizant pentru sanogeneză. Alţi autori susţin, în consens, că LCE ar fi asociat cu o proporţie mai mare de insatisfacţii, şi cu o predispoziţie netă spre anxietate şi depresie (Sarason şi colab., 1978).
            Totuşi aceste concluzii au un anumit grad de relativitate, în măsura în care :
a)     LC are totuşi o evoluţie individuală cu vârsta (în general de la LCI spre LCE);
b)    uneori  LCI este asociat cu sentimente crescute de culpabilitate, iar LCE – cu o anumită detaşare de consecinţele situaţiei stresante (“externalitate defensivă”) ;
c)   există o variabilitate transculturală a LC, care vine din normele de presiune culturală şi socială specifice unui anumit tip de societate (ex. LCI exprimabil în autonomie timpurie, independenţă, responsabilitate şi strategiile agresive de coping sunt încurajate în societăţile moderne de tip occidental, iar LCE şi strategiile pasive, de tip “Capul plecat sabia nu-l taie” sau “Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus”, în societăţile de tip tradiţional).

2.2.Autoeficacitatea şi robusteţea

Autoeficacitatea (AE)  reprezintă “convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale, necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date”(Băban,1998).
- AE crescută este asociată cu o motivaţie mai înaltă şi cu o centrare pe  problemă mai accentuată şi mai productivă (subiectul îşi concentrează atenţia pe analiza şi găsirea de soluţii).
- AE scăzută este, în contrast, asociată cu atribuirea insucceselor unor cauze ce ţin de propria incompetenţă, teama de insucces, iar în plan clinic prin predispoziţia netă la :
-       anxietate (prin perceperea ineficienţei resurselor de coping) ;
-    depresie     (rezultă din autocritica exagerată, fixarea de scopuri prea înalte).
Este documentată, de asemenea, o relaţie de directă proporţionalitate între AE şi funcţionarea optimă a sistemului imun, în special a celulelor T, subpopulaţia NK (autori cit.de Iamandescu, 1996).

Robusteţea (hardiness – engl., andurance – fr.) este o variabilă individuală ilustrativă pentru rezistenţa la stresul psihic, sau , altfel spus, pentru eficienţa mecanismelor de coping.
            Trei componente definesc această dispoziţie de personalitate :
-       LCI (convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate, datorită capacităţilor şi aptitudinilor subiectului) ;
-       angajarea  şi persistenţa în scopul propus ;   
-     percepţia schimbărilor de viaţă, ca fiind normale (sau chiar ca pe nişte provocări(“challenges”),şi nu ca pe nişte fatalităţi.

3.Limitele teoriilor cognitive asupra copingului

În principal, cei care susţin limitele teoriei cognitive (psihanalişti, psihiatri, dar şi unii medici somaticieni) se prevalează de incompatibilitatea între noţiuni ca prelucrare informaţională, restructurare cognitivă conştientă etc., şi posibila evoluţie subterană a unui agent stresor (uneori strict la nivel inconştient) , sau de evoluţia sa brutală, ce nu lasă timp suficient mecanismelor de filtrare şi adaptare conştientă să acţioneze. Iamandescu (1993) consideră că toţi agenţii stresori (fizici, chimici, biologici), induc , în ultimă instanţă, un stres psihic “secundar”. Este evocat efectul stresor jucat de stimuli afectogeni puternici (ex.dezgustul violent sau emoţia brutală la vederea unui accident), ca şi stresul psihic instalat în cursul efectuării unei acţiuni cu rezonanţă afectivă plăcută pentru subiect , ce generează insidios o “stare de oboseală, cu atributele stresului” (ibid.). După Shaffer (1982), citat de L.Alexandrescu (1997), agenţii stresori silenţioşi , insidioşi “pot declanşa SGA (sindromul general de adaptare – n.n.) direct, fără o evaluare cognitivă conştientizabilă”, iar agenţi “inevitabili” (ca poluarea atmosferică, zgomotul stradal continuu etc.) sunt procesaţi automat, fără implicarea proceselor cognitive superioare.
Acestor puncte de vedere li se opun alţi autori, care, sprijinindu-se şi pe cercetări anterioare (studiul subcepţiei, analiza apărării perceptive, învăţarea implicită (inconştientă) a gramaticilor artificiale) postulează imaginea unui inconştient cognitiv (Miclea, 1997), ce depăşeşte cu mult clasicul conţinut “cald, umed, primitiv şi iraţional” (ibid.) al inconştientului freudian. Inconştientul cognitiv ar avea certe proprietăţi informaţionale şi adaptative.
Această controversă, între punctul de vedere psihiatric – psihanalitic, şi cel al psihologiei cognitive, este încă departe de a fi rezolvată.

B.Perspectiva psihanalitică

            Tradiţia psihanalitică asupra mecanismelor de apărare situează conflictul id(sine) « ego, ca tip de conflict primar, sursă a majorităţii mecanismelor defensive.
            Ego-ul, supus “principiului realităţii”, încearcă compromisul optim, reconcilierea între tendinţele de sens contrar ale sinelui şi supra-ego-ului, supuse exclusiv “principiului plăcerii”, respectiv “datoriei”.
            Această reconciliere se poate realiza într-o manieră mai mult sau mai puţin adaptativă, funcţie şi de gradul de maturizare a mecanismelor defensive.
            Ierarhizarea mecanismelor defensive este, din punctul de vedere psihanalitic, un fapt real, la un pol situându-se mecanismele cu un potenţial înalt patogen, “imature”, ce blochează energia instinctuală, creând implicit premizele pentru acumularea tensiunii interne (ca de ex. negarea, represia), iar la celălalt pol, cele mature, “superioare”,  ca
intelectualizarea şi sublimarea.

Tabel 1

CÂteva importante mecanisme defensive inconştiente

Mecanism
1.NEGAREA





2.Proiecţia




3.Comutarea


4.Refularea






5.Regresia

                 

6.Formaţia reacţională
Conţinutul mecanismului
Desprinderea, din caracteristicile potenţial nocive ale unor agenţi stresori, a celor acceptabile sau mai uşor contracarabile ; Unei dorinţe inconştiente i se refuză, cu ajutorul negării, intrarea în câmpul conştiinţei subiectului  (nu  o  recunoaşte  ca aparţinându-i, sau o recunoaşte  într-o  formă deghizată)

Subiectul atribuie altcuiva – dorinţe , tendinţe pe care nu le recunoaşte ca fiind ale salE ; Alte forme de manifestare : asimilarea de către subiect a unei persoane cu o alta (ex. :transferul din psihanaliză), identificarea subiectului cu alte persoane sau cu creaţia sa

Energia subiectului este deturnată de la scopuri intangibile, reprobabile, antisociale, spre scopuri tangibile (± cu utilitate socială : sublimare)     
Trimiterea şi menţinerea în inconştient de gânduri, imagini, amintiri, trăiri reprobabile, penibile, antisociale, psihotraumatizante; Are caracter de apărare temporară, deoarece conţinuturile refulate exercită o presiune permanentă asupra conştiinţei, tinzând să iasă la suprafaţă într-o manieră simbolică (vise, acte ratate, lapsusuri, sau (patologic) – CA  simptome psihice). 
Reîntoarcerea la etape anterioare ale dezvoltării suBiectului (etape legate de experienţe mai agreabile şi satisfacţii mai mari), produsă mai ales  în condiţii de frustrare reală sau imaginară.
Investirea în diferite obiecte – de sentimente de sens opus unei dorinţe refulate, şi comportamente inverse celor care corespund dorinţei refulate.
7.INTELECTUA-LIZAREA
EPUIZAREA, ÎN PROCESUL ANALITIC, AL CONŢINUTULUI PSIHOTRAUMATIZANT AL UNEI SITUAŢII DE VIAŢĂ
                                                           

            Criticii paradigmei psihanalitice subliniază insuficienta operabilita-te şi putere de generalizare a acesteia: mecanismele defensive, în viziune psihanalitică, ar fi îndreptate majoritar spre blocarea pulsiunilor instinctuale interne (şi mai puţin înspre afară), ca moment de apariţie sunt post-afective(se declanşează doar după ce a intervenit “anxietatea de semnal”, când “pulsiunile instinctuale ameninţă să inunde Ego-ul” (Miclea,1997). În viziunea acestor autori, demersul acestor mecanisme este adesea distorsionant în finalitate (nu facilitează uneori decât adaptarea de moment, iar alteori este chiar generator de simptome).
           În plus,se aduc critici care ţin de însăşi esenţa teoriei psihanalitice: operarea implicită cu constelaţii şi mecanisme psihice inconştiente, deci nedemonstrabile.
            Reţinem, la acest punct (în ce priveşte mecanismele adaptative în faţa stresului psihic) – predilecţia pentru folosirea termenului de “coping”, de către cognitivişti, faţă de termenul “mecanisme defensive”, mai uzitat de orientarea psihanalitică, care corespund tendinţei de a alătura termenul de “coping” mecanismelor conştientizate, iar pe cel de “mecanisme defensive” – celor subconştiente sau inconştiente.

            Principalele deosebiri între cele două curente, în ce priveşte mecanismele adaptative faţă de stres, sunt sintetizate în tabelul 2 :

Tabel 2

Compararea mecanismelor de coping cu cele defensive

(A.Băban,1998)


MECANISME DE COPING
MECANISME DEFENSIVE
-procese (sub)conştiente
-produse în contact cu realitatea ;
-permit confruntarea cu realitatea ;

-implică scop şi perspectivă (sunt orientate spre prezent şi/sau viitor);
-au (necesită) flexibilitate ;
-permit exprimarea afectivă ;
-preced sau succed reacţiei de stres;
-sunt orientate spre interior sau exterior;
-au eficienţă situaţională.

-procese inconştiente ;
-produse la interfaţa ego-id ;
-distorsionează (mai mult decât cele de coping) realitatea ;
-orientate predominant spre trecut;
-implică automatisme, sunt rigide ;
-blochează exprimarea afectivă ;
-sunt procese post-afective ;
-orientate spre blocarea pulsiunilor instinctuale interne ;
-au organizare ierarhică: mature vs. imature.


C. Utilitatea cunoaşterii mecanismelor adaptative în practica medicală.
    Tipuri psihocomportamentale cu risc.
    Alternative terapeutice

            Pentru psiholog, ca şi pentru medicul curant , cunoaşterea pattern-urilor adaptative favorite ale pacientului reprezintă un important avantaj, atât în (re)evaluarea prognosticului prin prisma grilei comportamentale, dar şi pentru aprecierea corectă a complianţei terapeutice.
Uneori se pot identifica  la unii pacienţi adevărate tipuri de personalitate, cu vocaţie pentru incorporarea stresului, cum ar fi tipul A, C sau o tulburare precum alexitimia «lipsă de cuvinte pentru sentimente» (Pacienții aceștia au dificultăți în a-și numi și exprima emoțiile). 
Primul dintre acestea, tipul psihocomportamental A, a fost descris de Friedmann şi Rosenmann, încă din anii ’60, în legătură cu predispoziţia spre boli cardiovasculare. Ulterior, s-a dovedit faptul că trăsăturile caracteristice tipului A predispun la boală psihosomatică în general, prin suprasolicitarea compartimentelor psihic motivaţional, voliţional, afectiv, cognitiv, mai ales dacă aceasta este coroborată cu nerespectarea unui regim de viaţă sanogenetic, sau cu o vulnerabilitate înnăscută de organ (meiopragie). Ei sunt adevăraţi “colecţionari de stresuri”, şi posedă mecanisme de convertire la nivel metabolic a factorului psihogen în tulburări sau boli psihosomatice (Iamandescu, 1996).
Principalele trăsături ale acestui tip de personalitate ar fi reprezentate de sentimentul urgenţei şi de ostilitate, dar lor li se asociază mai întotdeauna, şi consecinţe în planul relaţiei psiholog/medic-pacient, care periclitează relaţia terapeutică, o mare parte din aceşti bolnavi fiind hipocomplianţi, având adesea expectaţii nerealiste de la instituţia medicală, neangajându-se activ în recuperarea/păstrarea stării de sănătate (au “alte priorităţi”) etc.
Restructurarea tipului A reprezintă o problemă spinoasă, în condiţiile lipsei de motivaţie a pacientului pentru schimbarea conduitelor sale “standard” de a face faţă stresului. Între modalităţile terapeutice mai frecvent folosite, s-ar situa psihoterapiile cognitiv-comportamentale, trainingul autogen şi chiar psihoterapia de grup (cu analiza predilectă a factorilor de risc incriminaţi).

Tipul C, pus în relaţie cu bolile neoplazice, a fost descris de Temoshok (1990), pe baza dimensiunii reprimare-vigilenţă. El ar fi caracterizat prin asocierea unor mecanisme de represiune puternice (până la incapacitatea de verbalizare şi chiar de recunoaştere a emoţiilor), cu un complex de reacţii secundare, precum autodeprecierea, sentimente de neputinţă şi de pierdere a controlului.
Tipul C, denumit de unii autori şi “anger-in”(pentru că o dimensiune esenţială a sa o reprezintă reprimarea sentimentelor negative, de ostilitate), constituie în plan comportamental, o ilustrare fidelă a copingului centrat pe emoţie, asociat din punct de vedere neuro-hormonal şi imunitar - cu diminuarea secreţiei de catecolamine şi a activităţii celulelor NK, şi cu hiperfuncţia axei hipotalamo-corticotrope, ceea ce accentuează inhibiţia celulelor NK.
Contrada, cit.de Brouchon-Schweitzer şi Dantzer (1994) elaborează chiar un model etiopatogenic complex, ce argumentează pentru legătura între atitudinea “raţională” (antiemoţională) a acestor subiecţi, şi dezvoltarea de infecţii cronice şi neoplazii.

Alexitimia, descrisă pentru prima dată  de J.C.Nemiah şi mai ales de P.Sifneos (citaţi de G.Ionescu, 1990) ar fi caracterizată în principal de o incapacitate de autocunoaştere şi expresie, manifestă clinic prin :
-       sărăcirea vieţii imaginative ;
-       inabilitate de autoexaminare ;
-       rigidizarea, “constricţia” vieţii emoţionale ;
-     incapacitatea de exprimare adecvată şi nuanţată, în vederea comunicării dispoziţiei.
Iamandescu (1998) consideră că principalul mecanism care ar putea fi invocat în aprecierea alexitimiei drept factor patogen, l-ar constitui posibilitatea redusă de exteriorizare (prin verbalizare) a suferinţei lor psihice sau somatice. Ikemi (1995) lansează chiar termenul de “alexisomie”, aceasta reprezentând incapacitatea de exprimare, la bolnavii psihosomatici, a suferinţei lor corporale.
În cazul alexitimicilor, se aduce în discuţie ceea ce unii autori înţeleg prin “hiposimbolism”, uneori dobândit, alteori înnăscut. Dacă în cazul alexitimiei primare, etiologia rămâne neclară (componenta ereditară nefiind incriminată exclusiv), alexitimia secundară rezultă din modificări la nivelul stilului de coping, constituite prin intermediul învă-ţării sociale.
Se notează (Cătălina Tudose, 1987), răspunsul bun la psihoterapiile suportive şi educaţionale, la unele terapii de grup, iar în tulburările psihosomatice asociate – utilitatea biofeedback-ului şi a terapiilor de relaxare.
            Deşi pattern-urile descrise pot explica o parte din dificultăţile pe care le întâmpină o serie de pacienţi, atât în raportul cu propria lor boală, cât şi în relaţia cu psihologul/medicul, rămâne deschisă problema acelor pacienţi care nu se încadrează în categoriile menţionate, şi care, fără a avea, de altfel, o afectare psihică gravă, cu potenţial de ireversibilitate, se cantonează în mecanisme dizadaptative de coping.
           În aceste cazuri, cele mai numeroase de altfel, se pune problema educării pacientului în direcţia însuşirii unui nou stil de viaţă, şi înarmarea sa cu mijloacele necesare pentru a accede şi a se menţine la acest palier.
            Pentru realizarea acestui obiectiv, consecutiv identificării mecanismelor dizadaptative (inclusiv a dinamicii acestora), se poate trece la o formă de psihoterapie adecvată necesităţilor şi posibilităţilor pacientului.

            Câteva orientări în această direcţie ar merita menţionate (după Holdevici, 1996) :
-       psihoterapia experienţială: consideră omul ca pe o entitate activă, autoafirmativă, cu un potenţial latent cert. Nu se urmăreşte neapărat strict vindecarea simptomelor actuale, ci perfecţionarea, atingerea unui nivel superior de conştiinţă, accentuându-se pe contextul  de viaţă în care are loc psihoterapia, pe raportul de simetrie (egalitate) între psihoterapeut şi client. Prin tehnici de exprimare liberă a Eului (dramatice, de imaginaţie dirijată etc.) se crează premizele pentru saltul de la folosirea exhaustivă, stabilă, rigidă  a câtorva strategii – la multiplicarea acestora şi la flexibilizarea utilizării lor;
-       psihoterapia cognitiv-comportamentală: pune accentul pe formularea problemei în termeni clari, şi pe elaborarea unor strategii comportamentale la îndemâna pacientului, de a face faţă situaţiei. Accentul se deplasează de la insurmontabilitatea aparentă a problemei, spre raţionalizare, experimentare (inclusiv mentală), relaxare, fiind extrem de eficientă în tulburări de tip anxios sau obsesivo-fobic;
-      psihoterapia scurtă, centrată pe obiectiv: vizează clarificarea scopurilor pacientului, deplasarea centrului de greutate al discuţiei dinspre problemă spre soluţie (pornindu-se de la aşa-zisele “excepţii pozitive” din viaţa pacientului), evidenţierea progreselor (chiar minime) ale pacientului, încurajarea acestuia în direcţia asumării de responsabilităţi şi acţiuni independente ;
-       analiza tranzacţională: se porneşte de la premiza multiplicităţii stărilor Ego-ului, în fiecare persoană coexistând stările de “părinte”, “adult” şi “copil”, fie în latenţă, fie activ. Trecerea la terapie este precedată de analiza stărilor Ego-ului şi de alcătuirea unei egograme. Analiza relaţiilor interpersonale şi tentativa de restructurare comportamentală implică analiza dinamicii stărilor Eului şi modificarea scenariilor de viaţă. Acest obiectiv poate fi realizat şi cu ajutorul hipnozei, în vederea obţinerii regresiei de vârstă, necesară acestor schimbări.
-       psihoterapia de grup : facilitează (funcţie şi de dezirabilitatea subiectului în grup), apariţia sentimentelor de acceptare şi de creştere a încrederii în sine, deplasarea comportamentului de la orientarea spre trecut – la cea spre viitor, deplasarea gândirii de la orientarea spre simptom la orientarea spre Eu,   perceperea mai fină şi mai diferenţiată a realităţii.

Toate aceste forme de psihoterapie, alături de psihanaliză, şi fără a epuiza  paleta extrem de largă de psihoterapii, au vocaţie adaptativă, în primul rând prin restructurarea mecanismelor de coping, dar şi prin creşterea disponibilităţii generale a subiectului la autocunoaştere şi autoformare.  Utilizarea lor la bolnavii psihosomatici reprezintă un aport  extrem de valoros în remodelarea unor comportamente nocive pentru sănătate, ele valorizând suplimentar colaborarea cu psihologul, şi optimizînd intervenţia terapeutică.   
BIBLIOGRAFIE 
1.ALEXANDRESCU, L. –(1997) “Stressul psihic – concepte generale” , în Rev. Română de Sănătate Mintală, 6, 6-10.

2.BĂBAN, ADRIANA – (1998) “Stress şi personalitate”, Presa Universitară Clujeană, 43-70, 89-98

3.BROUCHON-SCHWEITZER, M., DANTZER, R.-  (1994) “Introduction à la psychologie de la santé”, Presse Univ. de France, Paris.

4.CARVER, S., SCHEIER M., WEINTRAUB, J.- (1989) “Assessing coping strategies : a theoretically based approach. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 184-195.

5.COHEN, S., EDWARDS, J.R. – (1989) “Personality characteristics as moderators of the relationship between stress and disorder”, în R.W.Neufeld (ed.) – “Advances in the investigation of psychological stress”, J.Wiley & Sons, Chicester.

6.FOLKMAN, S., LAZARUS, R.S. – (1985) “If it changes, it must be a process; study of emotion and coping , during three stage of college examination” , Journal of Personality and Social Psychology, 48, 150-170.

7.FRIEDMAN, M., ROSENMAN, R.H. – (1959) “Association of specific overt behavior patterns, with blood and cardiovascular findings: blood cholesterol level, blood clotting time, incidence of arcus senilis, and clinically coronary disease”, JAMA, 169, 1286-1296.

8.FRIEDMAN, M., ROSENMAN, R.H.- (1974) “Type A behavior and your heart”, Knopf, New York.

9.HOLDEVICI, IRINA – (1996) “Elemente de psihoterapie”, Ed.ALL, Bucureşti.

10.IAMANDESCU, I.B. – (1993) “Stressul psihic şi bolile interne”, Ed.ALL,                                           Bucureşti.

11.IAMANDESCU, I.B. – (1996) “Psihologie Medicală”, ed.a 2-a, Ed.Infomedica, Bucureşti.

12.IAMANDESCU, I.B. – (1998) “Psychoneuroallergology”, Romcartexim, Bucureşti.

13.IKEMI, Y.- (1995) “Integration of Eastern and Western Psychosomatic Medicine”, Kyushu Univ.Press, Tokyo.

14.IONESCU, G. – (1990) “Psihoterapie”, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.

15.LAZARUS, R.S., FOLKMAN, S.- (1984) “Stress, Appraisal and  Coping”, Springer Publishing Company, New York.

16.LAZARUS, R.S., FOLKMAN, S.- (1987) “Transactional Theory and Research on emotions and coping”, European Journal of Personality, 1, 141-169.

17.MICLEA, M.- (1997) “Stress şi apărare psihică”, Presa Universitară Clujeană, 4-43.

18.MILLER, S.- (1987) “Monitoring and blunting: validation of a questionnaire to assess styles of information seeking under threat”, Journal of Personality  and Social Psychology, 52, 345-353.

19.ROTTER, J.B. – (1966) “Generalized expectancies for internal versus external control of reinforcement”, Psychological Monographs, 80, 1-128.

20.SARASON, I.G.,  JOHNSON, J., SIEGEL, S.- (1978) “Assessing the impact of life changes : development of the Life Experiences Survey”, Journal of Consulting and Clinical Psychology, 46, 932-946.

21.SHAFFER, M.- (1982) “Life after Stress”, Plenum Press, New York.

22.STONE, A., NEALE, J.- (1984) “New measure of daily coping :development  and preliminary results” , Journal of Personality and Social Psychology, 46, 892-906. 

23.TAYLOR, S.E., BROWN, J.D.- (1994) “Positive illusions and well-being revised : Separating facts from fiction”, Psychological Bulletin, 1, 21-27.

24.TEMOSHOK, L.- (1990) “Type C and cancer”, Random House, New York.


25.TUDOSE, CĂTĂLINA – (1987) “Alexitimia”, în C.Gorgos (red.)- “Dicţionar enciclopedic de psihiatrie”, vol.1 (A-D), Ed.Medicală, Bucureşti.

Ovidiu Popa-Velea “Elemente de psihosomatică generală şi aplicată », Infomedica, 1999

Niciun comentariu: