joi, 16 octombrie 2014

Semn că educaţia a luat sfârşit...

“A acuza pe alţii pentru propriul nenoroc este semn al nevoii de educaţie. A-ţi acuza propria persoană arată că educaţia a început. A nu te acuza nici pe tine, nici pe alţii, e semn că educaţia a luat sfârşit.”

Epictet

Evaluarea psihologica a traumelor supravieţuitorilor Holocaustului şi Gulagului românesc

Perlaborarea trecutului traumatic:
Gulagul românesc şi Holocaustul într-o aplicaţie comparativă /
Working-through of the Romanian traumatic past:
Holocaust and Gulag: a comparative study

Abstract: This study is a qualitative-exploratory analysis concerning the traumatic experiences and interaction in trauma of individual and collective processes, regarding to the recent psychological and psychoanalytical approaches and the szondian assessment. In conclusion, the central themes which are displayed and clarified: concepting, defining and explaining the traumatic past, traumatization, trauma and „working-through” the trauma; a very brief and preliminary taxonomy of extreme forms of traumatization; individual and collective long-term effects and the szondian assessment; coping with trauma and therapeutic strategies (reparative and preventive goals of liberation from the traumata).
Keywords: working-through of trauma (process); traumatic past; traumatization; szondian analysis-scheme of Holocaust and Gulag trauma; coping with trauma and therapeutic strategies.
Cercetarea de faţă se doreşte a fi o analiză calitativ-exploratorie a procesului de perlaborare a traumelor supravieţuitorilor Holocaustului şi Gulagului românesc.
Obiectivul urmărit nu se limitează doar la identificarea formelor de traumatizare, ci se extinde, prin utilizarea evaluării psihologice, către dimensiunile unei analize subtile a mecanismelor individuale şi colective de supravieţuire, uzând de principiile interpretative specifice analizei szondiene. Psihodiagnoza proiectivă szondiană oferă posibilitatea de a aborda condiţia umană din perspectiva destin-analizei, metodă elaborată de L. Szondi şi cultivată de Institutul Szondi din Zürich[1] şi de Asociaţia Internaţională Szondi.
Rezultatele exerciţiului aplicativ vor fi coroborate cu cele ale studiilor şi cercetărilor psihologice şi psihanalitice recente.  
I. Introducere. Delimitări conceptuale: trecutul traumatic, traumă şi procesul de perlaborare
Despre trecutul traumatic al Gulagului şi Holocaustului s-au scris sute de mii de pagini, milioane de pagini, s-au realizat mii de ore de interviuri – despre atrocităţi, teroare, vinovăţie, suferinţe înăbuşite, despre închisori sau lagăre de muncă, deportări, dislocări de populaţie, despre frică, manipulare sau trădare – şi încă vom mai scrie atât timp cât nu ne vom pierde conştiinţa de neam şi iubirea de aproape.
Sensul noţiunii de trecut traumatic trebuie înţeles ca perioadă istorică ce a afectat în mod profund şi durabil fiinţa umană şi comunitatea şi care, prin dimensiunea ei
„criminală şi represivă, exprimă caracterul ireversibil al anumitor acţiuni în spaţiul social şi în structurile sociale”[2].
Utilizată ca noţiune de convenţie, trecutul traumatizant nu poate exista în afara reprezentării sale, făcându-se explicit cunoscut şi evocat prin intermediul limbajului. Fie că vorbim de mărturiile celor care l-au traversat, fie că facem apel la analiza documentelor istorice sau la imaginile fotografice sau video, fie că ne raportăm la manifestările lui simbolice, engramele trecutului traumatic se asociază în mod obligatoriu cu o serie de noţiuni, cum ar fi: traumatizarea şi trauma, memoria traumatizantă, memorie colectivă (socială) şi autobiografică, adaptarea şi strategiile de defensă ş.a.
Ne vom opri doar la cele cu implicaţii profunde şi răsunătoare pentru fiinţa umană, în strânsă concordanţă cu obiectivul cercetării. Prima noţiune din această serie face referire la traumatizareea primeşte
„semnificaţia evenimentului cu o deosebită intensitate în viaţa unui individ, depăşind limitele posibilităţilor de adaptare ale acestuia de a răspunde sau de a reacţiona în mod adecvat”[3].
Dacă ne raportăm doar la eveniment, termenul se conturează prin ceea ce este sau poate fi descriptibil şi constatabil din exterior – fie că este vorba de dimensiunea existenţială, fie de cea istorică – personală sau colectivă, în care este angrenată subiectivitatea, personalitatea şi psihismul individului. În aceste coordonate, prezentăm un capitol destinat formelor de traumatizare severă corespunzător celor două fenomene represive: Holocaust şi Gulag
Complexitatea dimensiunii traumatice în plan individual poate fi cunoscută şi mai bine interpretată în măsura în care sunt identificate etapele de evoluţie şi particularităţile aspectelor suferinţei în plan psihic. Lectura freudiană ne oferă avantajul de a diferenţia modul de înţelegere a traumatizării: pe de o parte, atunci când un eveniment, un incident istoric contribuie la etiologia diferitelor patologii sau disfuncţii psiho-somatice şi pe de altă parte, este vorba de genotropism al traumatizării, care ţine de structură sau de structurare, în care este angrenat întregul nostru sistem pulsional, organizarea psihică şi construcţia personalităţii. După cum observa şi sublinia E. Minkowski “suferinţa face parte integrantă din existenţa umană, o marchează, o situează în mod specific”[4].
Psihiatrul Th. Kammerer[5] descrie următoarele stadii ale traumatizării:
a) etapa sau faza de „şoc”, în care subiectul traumatizat se află sub influenţa directă şi imediată a evenimentului traumatic. Emoţia dominantă este neliniştea – anxietatea sau frica paralizantă -, care este trăită cu intensitate paroxistică (groază), depăşind capacitatea de control a subiectului. În cazul persoanelor care au trăit teroarea regimului de exterminare al Holocaustului şi pe cea a regimului concentraţionar comunist, şocului traumatic i se adaugă suferinţa care derivă din experienţa durerii somatice, validând o stare de generalizată a suferinţei[6];
b) etapa de prelucrare reactivă a traumatizării, în sensul găsirii unor formule adaptative şi defensive. În această etapă se pune în discuţie dezvoltarea traumei. După un anumit interval de timp, în funcţie de capacitatea subiectivă de toleranţă şi rezistenţă la factori înalt anxiogeni, manifestările emoţionale primare se atenuează şi asistăm la instalarea unui proces de alt ordin, un proces de apărare şi adaptare la situaţia traumatică sau la evenimentul traumatizant. Specific acestei etape este organizarea unei nevroze traumatice, care constă în persistenţa anormală, chiar cronică a registrului de manifestare: „efortul” subiectului este steril şi nu mai reuşeşte să facă nici un progres adaptativ sau readaptativ[7].
c) etapa de transfer sau inductivă. Trauma este situată atât în istoria personală a subiectului dar şi în cea a anturajului (familie, prieteni, etc.). Angoasa sau suferinţa victimei poate juca rolul de rezonator în mediul în care el trăieşte, cu deosebire asupra descendenţilor. Adeseori, aceştia dezvoltă reacţii secundare generate de traumele părinţilor sau ale altor membri ai familiei, prin atitudini de recuperare. Explorarea efectelor traumei la generaţiile următoare, a utilizat conceptul de „traumatizare prin împuternicire/moştenire” sau „co-victimizare”, concepte prin care se poate descrie experienţa membrilor familiilor sau impactul traumei asupra lor.
Cei care au stat în preajma victimelor represiunii comuniste au preluat prin inducţie, au suferit indirect traumatismul prin prelucrarea reprezentărilor evenimentelor traumatizante la care au asistat sau la care au fost părtaşi prin reevocarea lor. Chiar şi profesioniştii clinicieni (psihiatri, psihologi, psihoterapeuţi) au simţit nevoia de „decontaminare” ca urmare a ascultării pentru timp îndelungat a pacienţilor traumatizaţi[8]. Nu este uşor nici pentru cei care ascultă sau încearcă să sprijine persoanele care au suferit consecinţele represiunii comuniste; trauma fiind transferată inconştient celui care ascultă istorisirea terifiantă a evenimentului traumatizant, astfel încât ascultătorul poate deveni o victimă secundară.
Noţiunea centrală a acestui studiu este cea de perlaborare. Sensul termenului tradus din limba engleză este working-through, iar corespondentul în limba franceză esteperlaboration. Primele referiri cu privire la semnificaţia termenului sunt oferite de Sigmund Freud (Durcharbeitung) în cele două eseuri scrise remarcabil la acea vreme: „Rememorare, repetiţie, perlaborare”[9] (publicat în 1914) şi „Doliu şi melancolie” (Trauer un Melancholie – publicat în 1915). Pornind de la identificarea de obstacolului principal întâlnit în travaliul interpretării în cadrul procesului de ecforare a amintirilor traumatice, el subliniază o serie de procese implicate în dinamica psihanalitică şi anume cele de „mânuire a rezistenţelor”, „travaliul rememorării”, „amintirea eliberată contra compulsiei”. Acest obstacol este evidenţiat prin intermediul „rezistenţelor” şi corespunde compulsiei la repetiţie – mecanism ce se „se substituie amintirii” şi determină ca relatarea subiectului să nu fie sub formă de amintire (narare), ci sub forma acţiunii „el îl repetă, fără a şti că îl repetă” [10].
Explicarea noţiunii de perlaborare o regăsim nu numai în travaliul amintirii şi al doliului, ci şi în modalităţile de adaptare şi metabolizare a traumei, în identificarea consecinţelor expunerii la traumatizare extremă atât în plan individual, cât şi familial –social, în copingul traumei, în strategiile de recuperare şi vindecare a ei, culminând cu „împăcarea”[11] cu pierderea suferită .
În aceste coordonate, perlaborarea trebuie înţeleasă ca un proces de prelucrare a traumei, a reprezentărilor individuale şi sociale ale trecutului traumatizant; este un travaliu, adesea îndelungat şi silenţios, prin intermediul căruia evocarea, identificarea faptului traumatic, înţelegerea, conştientizarea şi concretizarea mecanismelor inconştiente şi conştiente implicate în complexului traumatic „îşi face drum în pofida rezistenţei”. Perlaborarea îşi găseşte finalitate atunci când se pot elabora şi accepta strategii de coping cu suferinţa şi formule terapeutice. În condiţiile cercetării noastre, perlaborarea se instituie ca pe o modalitate de lucru cu reprezentărilor individuale şi colective ale supravieţuitorilor şi urmaşilor Holocaustului şi Gulagului românesc.

II. Principiile metodologice şi limitele studiului

Demersul vizează aplicarea schemei szondiene de analiză şi corelarea rezultatelor cu cele mai recente studii şi cercetări psihanalitice vizând problematica traumatizării – Iréna Talaban (2001), Kogan (2001), Ferenc Erős (1999, 2003), Dominick LaCapra (1999), Peter Homans (1989), Mary Beth Melchior (2001), Zdzilaw Jan Ryn, MD, Krzysztof Rutkowski, MD (2001), Jon G. Allan (1995), Robert M. Prince (1985), Dan Bar-on (1999), Judith Lewis Herman’s (1992).
Testul Szondi reprezintă o probă psihologică proiectivă care serveşte la explorarea constituţiilor şi comportamenului inconştient. Testul este mai mult decât o tehnică proiectivă, el reflectă personalitatea ca un proces dinamic, urmăreşte şi evidenţiază anumite schimbări psihodinamice survenite ca urmare a unui ciclu paroxismal. Aplicaţia s-a desfăşurat pe două grupe de subiecţi: 5 supravieţuitori ai Holocaustului (Birkenau, Dachau, Transnistria) şi 10 supravieţuitori ai „experimentului reeducării de la Piteşti”. Materialul testului constă în 48 de fotografii, fiecare din ele reprezentând o formulă psihopatologică. Subiecţii au primit consemnul de a alege din cele 6 serii de fotografii (fiecare serie fiind alcătuită din 8 poze) profile de persoane, simpatice şi antipatice. Ansamblul grafic al rezultatelor testului reprezintă profile pulsionale pentru fiecare grup de subiecţi. S-au luat în calcul tensiunilor pulsionale (supratensiunile pe fiecare vector pulsional), asigurându-ne că fiecare trebuinţă poate să apară sub cele trei forme de manifestare: morbidă, fiziologică, patologică, normală socializată sublimată; în strânsă relaţie cu vârsta. S-au elaborat formulele pulsionale pentru fiecare grup şi clasele pulsionale dominante prin analiza de concordanţă periferie-centru.
Aplicaţia testologică a fost însoţită de un interviu centrat pe problematica traumatizării şi consecinţele ei în plan individual şi familial.
Rezultatele aplicaţiei szondiene au fost coroborate cu rezulatele altor cercetări vizând domeniul perlaborării traumei.
De asemenea, am exclus în interpretarea rezultatelor şi în cadrul interacţiunii faţă în faţă orice intenţie de a ierarhiza sau de a aborda competitiv cele două fenomene.
III. O scurtă analiză a formelor de traumatizare severă
Când omul este obligat să trăiască într-un timp traumatic impus de un regim totalitar, nociv pentru libertatea sa, nu va mai avea putinţa de „a fi”, ci doar de a exista, precum animalul în cuşcă, limitându-se doar la ceea ce i se oferă, nu va mai avea puterea devenirii şi exprimării putinţei de a fi.
a) În cazul Holocaustului, sensul urmărit de autorităţile şi instanţele spiritului nazist viza exterminarea şi „curăţarea” rasială prin „soluţia finală”.
Dimensiunea socială a traumatizării:
- „răzbunarea” împotriva evreilor prin aplicarea amenzilor şi taxelor ilegale, arestări şi percheziţii;
- stigmatizarea, marginalizarea, umilirea publică şi izolarea evreilor în mediul social – oraşe şi sate;
– exproprierea şi confiscarea abuzivă a bunurilor şi proprietăţilor – campania de evacuări şi deportări prin ordinele dictate de autorităţile româneşti;
- organizarea centrelor de tortură pentru evrei în cadrul posturilor de poliţie, prefecturi, primăria comunei Jilava, abatorul Bucureşti etc.) unde au fost torturate „cu profesionalism” sute de evrei, unde victimele „au fost agăţate în timp ce erau în viaţă, pentru a permite torţionarilor să le ciopârţească trupurile lor”[12], unde au fost maltratate şi ucise sute de persoane;
- campaniile de înfiinţare a lagărelor de muncă forţată cu intenţia de exterminare lentă şi sistematică;
- campania de „ghetoizare” (încarcerarea în ghetouri a evreilor), vizând distrugerea fizică şi „lichidarea imediată a evreilor” (de exemplu, progromul de la Iaşi)[13];
- campania de deportare a evreilor în condiţii de minimă supravieţuire („trenurile morţii” );
- deportarea în lagărele de exterminare naziste şi în „fabricile morţii”;
Dimensiunea individuală a traumatizării:
- înfometarea – până la canibalism;
- contactul direct cu moartea, panica şi nebunia – a doua natură de a „trăi”;
- supunerea individului la forme de tortură fizică şi psihologică, purtând o înaltă încărcătură de sadism patologic;
- încarcerarea pe termen lung, izolare, privarea de spaţiu, de lumină;
- utilizarea la munci grele a evreilor, inclusiv a femeilor, copiilor, bătrânilor şi bolnavilor;
- expunerea la condiţii de mediu extreme – frigul şi supraîncălzirea, deshidratarea şi lipsa aerului;
- lipsa oricărei formei de asistenţă medicală şi tratament;
- privarea omului de identitate (numărul – marca pusă pe braţ purta semnificaţia simbolică a proscrisului, forţându-se izomorfismul identitar);
- separarea de părinţi, de copii, de fraţi, de prieteni.
În cazul Holocaustului, raportându-ne la timpul traumatizării (durata de expunere la stimuli traumatizanţi), precum şi la modalităţile de „a face faţă” suferinţei se pot sublinia următoarele idei:
- indiferent de timpul de expunere la factori traumatizanţi sau de formele de tortură exercitate asupra evreilor, transferul traumelor devine o certitudine şi nu ar trebui să fie subestimat atât timp cât s-a răsfrânt asupra colectivităţilor umane prin efecte patogene durabile;
- în consens cu teoriile psihanalitice, un eveniment traumatic destabilizează ordinea universală a naturii interne şi această destabilizare este trăită ca un eveniment arbitrariu – de aceea caracteristica comună a traumelor este pierderea certitudinii care, în cele mai multe cazuri, implică „cel puţin o dimensiune a traumei”[14] ;
- participarea colectivă la evenimentul sau faptul traumatizant a contribuit la o creştere a intensităţii semnificaţiei factorului agresor şi a rezonanţei interne a acestuia.
b.) Gulagul românesc -“reeducarea”, convertirea ideologică şi crearea „omului nou”.
Represiunea severă declanşată şi susţinută de instanţele comuniste a vizat două direcţii:
- dimensiunea socială a traumatizării – prin manipularea negativă şi toxică a maselor prin aplicarea ideologiei comuniste – îndoctrinarea; devalorizarea individualităţii şi supraevaluarea colectivismului şi uniformizării; inducerea şi întreţinerea neîncrederii, a suspiciunii, a delaţiunii şi a cultului personalităţii; campaniile de arestări, epurări –comprimări; înfiinţarea lagărelor de muncă; deplasările masive de populaţie – deportările, dislocările; confiscarea proprietăţilor şi bunurilor, evacurile forţate; naţionalizarea proprietăţilor, colectivizarea; obţinerea prin mecanisme coercitive, fizice şi psihice a recunoaşterii „vinovăţiei”.
- dimensiunea individuală a traumatizării: actele de violenţă fizică şi psihică – tortura prin bătaie, schingiuire, mutilare sau viol – sadism patologic; asasinarea prin împuşcare şi violenţă extremă; algoritmul patologic al reeducării – prin „rupere de trecut”, autoblamare, autocritică, autoculpabilizare; crearea „omului-nou” – o reformulare a personalităţii umane, fără istorie, „fără filiaţie şi fără afiliere”, cu o identitate falsă, clivată prin constrângere, golită de consistenţa individualităţii, transformată în aparţinător şi continuator al speciei, robotul perfect care poate fi tratat „ca pe o materie de o plasticitate infinită, care poate fi modelat fără limite”[15]. În penitenciarele „reeducării” s-a distrus în mod sistematic şi planificat disponibilitatea de a iubi, de a fi în comuniune cu „altul”, deţinuţii traducând în act izolarea, retragerea forţată, până când răceala afectivă trecea graniţa spre violenţă, viol, crimă, prin „transferarea” sentimentelor de ură şi a atititudinilor vindicative, probând propria voinţă de putere. De asemenea, anchetele şi interogatoriile de o duritate extremă (în toiul nopţii sau zile în şir); încarcerarea în condiţii de privare de căldură, de aer, de lumină sau de tratamente medicale; arestul la domiciliu, domiciliile forţate; regimul de aplatizare a nevoilor de bazale specific umane, ceea ce ar fi asigurat slăbirea rezistenţei fizice şi psihologice; munca forţată până la epuizare fizică – coloniile de muncă[16]; umilirea, intimidarea şi ameninţările cu moartea a membrilor familiei; separarea brutală a părinţilor de copii, a soţilor; confiscarea proprietăţilor, a bunurilor şi evacuarea forţată din locuinţe; compromiterea şi izolarea socială a „duşmanilor poporului”; condamnări prin acte de justiţie regizate; pedepsirea şi supravegherea continuă a familiei şi prietenilor pentru a spori şi prelungi efectul punitiv; tratamentele psihiatrice şi utilizarea spitalului sau azilului psihiatric ca formă de pedeapsă, aplicarea abuzivă a unor tratamente medicamentoase şi a experimentelor sub „şocul electric” etc.
Supravieţuitorii regimului concentraţionar românesc, chiar şi după încetarea represiunii severe, au trăit cu „sabia lui Damocles deasupra capului”, sub ameninţarea şi supravegherea organelor de Securitate, astfel încât, mulţi dintre ei nu şi-au îngăduit să trăiască altfel, fie din teamă, fie din obişnuinţa cu patternul învăţat.
IV. Consecinţele expunerii la traumatizare extremă. Interpretarea rezultatelor obţinute din analiza szondiană.
Consecinţele expunerii la traumatizare extremă se manifestă ca reacţii reziduale, caracterizate prin referinţe la trecut. După atenuarea şocului şi ieşirea din „criza” traumatică se instalează o serie de modificări în planul cognitiv-comportamental, atitudinal şi funcţionalităţii Eului: depresie – fie în sensul aversiunii, fie în sensul de resemnare, de renunţare; anorexie – dezorganizare a conduitelor de alimentare; tulburări de somn, coşmaruri; dezorganizări parţiale comportamentale, cu perturbarea activităţilor automate; amnezie, hiper sau hipomnezii; decompensări de intensitate psihotică; dezvoltarea tendinţelor paranoide cu reconstituiri halucinatorii sau pierderea încrederii în relaţiile umane – însingurarea, suspiciozitatea; instabilitate afectiv-emoţională, scăderea pragului de toleranţă la frustrare, tendinţe de regresie; nevoia excesivă de securizare; persistenţa disfuncţiilor neurovegetative.
Acest tablou simptomatic post-traumatizare descrie patologia Sindromului de Stress Postraumatic (PTSD), cu incidenţă crescută la populaţia vârstnică în ceea ce priveşte disfuncţiile organice ale sistemului nervos şi îmbătrânirea prematură. Cercetările recente confirmă că „un an de petrecut în lagărele de concentrare naziste este echivalent cu pierderea a 4-5 ani petrecuţi în condiţii de viaţă normală”[17]. Studiile psihiatrice au lărgit tabloul nosografic prin includerea sindromului psihopatologic KZ (Concentration Camp syndrome- a trial of synthesis).
Stilul de a trăi a multor persoane a fost unul defensiv pe o perioadă îndelungată, iar elementele traumatice au fost păstrate – încoporate-introiectate – într-o formulă discordantă, încapsulată, aproape imposibil de atins. Nu a fost suficient că după ce au scăpat de teroare, tortură, agresiune fizică şi psihică directă, victimele au fost nevoite să „tacă”, semnând „angajamentul” tăcerii publice. Tăcerea – trebuinţa tăcerii –supravieţuitorilor, pentru o foarte lungă perioadă de timp, este consecinţa unor presiuni externe, cu intenţia de a evita pedeapsa, umilinţa, stigmatizarea socială.
Un anumit grup de cercetători[18] au descris tăcerea traumatică ca o „conspiraţie a tăcerii” experimentată de supravieţuitori. Judith Lewis Herman (psihiatru) oferă o explicaţie a tăcerii conspirative sau a refuzului public de a face cunoscute experienţele lor, identificând următorii factori ce au contribuit la instalarea ei: frica, ruşinea, oroarea trăite de victimele traumatizate[19]. În cazul victimelor „experimentului reeducării”, în special în cazul celor care au trăit într-o captivitate cronică”[20], tăcerea este asociată unei „robotizări comportamentale”. De aceea, discursul sau mărturia lor nu ar trebui înţeleasă doar ca o transpunere ordonată de amintiri sau o sistematizare mnezică, ci şi ca o prelucrare, prin intermediul prezentului, a realităţii experienţiale trăite în simbioză cu elementele imaginarului, cu emoţiile şi atitudinile individuale şi colective care au însoţit travaliul suferinţei. Reamintirea traumatismului cu toate detaliile şi circumstanţele de producere ale acestuia este însoţită frecvent de manifestări ale anxietăţii de contact, de retrăire a amintirilor şi a experienţelor afective care se referă la prejudiciul creat[21]. În această direcţie, F. Erős afirmă că mărturia supravieţuitorilor este instrumentată printr-un „limbaj aluziv”[22]. Termenul de aluzie caracterizează grupurile ale căror membri împart experienţe comune, mai mult sau mai puţin exprimate verbal. Limbajului aluziv constă în exprimări incomplete, „într-o mixtură a pierderii şi absenţei”, care protejează dezvăluirea unor trăiri cu caracter ambivalent.
De aceea o parte a foştilor deţinuţilor „reeducaţi” şi a supravieţuitorilor Holocaustului evită mărturiile publice sau evocările acelor momente dureroase, evită gândurile sau rememorarea afectivă a acestora, evită orice situaţie care ar putea conduce la asocieri cu trauma suferită. Efectele sunt diferite de la un caz la altul : amnezie disociativă – memorie oarbă/albă[23], coşmaruri frecvente, flashback-uri, confuzie etc. De exemplu, flashback-ul poartă semnificaţia unei intruziuni extrem de vii în memoria subiectului, o reîntoarcere la evenimentul traumatic ce-l pune pe supravieţuitor în postura de a retrăi trauma. Poate fi declanşat prin stimuli perceptivi asociaţi simbolic sau în mod real cu imagini ale evenimentului traumatic (un obiect sau persoană etc). Agonia recolectărilor trecutului traumatic prin flashback-uri este mai dureroasă decât alte modalităţi de ecforare mnezică pentru că se retrăieşte starea, trauma, menţinând amintirea lui proaspătă şi oricând accesibilă.
Aceste experienţe existenţiale au creat, prin mecanismele de negare a traumei şi de identificare proiectivă, un spaţiu gol (gap) emoţional sau un vid psihic („psychic hole”)[24]. Golul psihic, necunoscutul sau ceea ce nu poate fi amintit sau nu are posibilitatea de a fi rostit, devine sursă de fantasmare a pierderii sau absenţei părintelui, copilului, fraţilor dispăruţi sau ucişi, devine sursă generatoare a tendinţei compulsive de a reedita simbolic moartea. – pierderea „obiectului iubit” şi travaliul de doliu prelungit şi nevindecat. De aceea, moartea membrilor familiei, a semenilor care împărtăşeau aceeaşi dramă este resemnificată de supravieţuitori în termenii „pierderii” şi nu ai „absenţei” (transformarea absenţei în pierdere) pentru că ei sunt prezenţi şi astăzi, cu sensul că, într-o bună zi, vor reuşi să le refacă biografia. Urmaşii lor au făcut eforturi imense pentru a-şi reface viaţa, pentru a-şi găsi propria identitate, cu riscul de a face faţă imposibilului. Este mecanismul lor de apărare, o formă de identificare37 cu suferinţele şi traumele părinţilor, denumită „identificare primitivă” care, în anumite cazuri, s-a regăsit în stadii de pierdere a sensului sinelui şi în capacitatea redusă de a face diferenţa între el şi părintele suferind sau între trecut şi prezent, între înnăscut şi realităţile dobândite, externe.
Probabil că, pentru multe persoane (victime ale holocaustului sau Gulagului), relatarea evenimentelor traumatizante din aceste spaţii de tortură îşi regăseşte sensul nu în dorinţa de revendicare sau de răzbunare, ci în nevoia cathartică de a ameliora sau, în cel mai fericit caz de a anula consecinţele traumelor prin reconfigurarea propriei identităţi. Astfel, povestirea, relatarea experienţelor dureroase ar putea deveni nu numai actul re-identificării propriului Eu, de regăsire a Sinelui, dobândind calităţi terapeutice atât pentru supravieţuitor, cât şi pentru familia sa, pentru urmaşii săi, pentru comunitatea în care trăieşte
Părăsind sistemul conceptelor metapsihologice, remarcăm că atât Freud, Szondi sau Schotte, uzează de o altă grilă de analiză pentru formularea şi înţelegerea mecanismelor angrenate de un eveniment traumatic.
Schema Szondiană se raportează la traumă în accepţia de structurare. Prin efortul de a circumscrie specificitatea unui vector şi de a defini coordonatele apte de a atricula dinamica pulsională, conceptul de traumă figurează într-o bună parte în coordonatele fantasmelor originare şi într-o mai mică măsură în cele ale faptului traumatizant. Pe de altă parte, sistemul szondian invită în egală măsură să reconsiderăm analiza traumei în sensul dat de consecinţele şi repercursiunile asupra ansamblului celor trei registre: al instinctelor, al afectelor şi al Eului. Din această perspectivă, cei patru vectori pulsionali (sexualitatea, paroxismalitatea, Eul şi contactul) relevă crizele şi specificul lor ca provocare (pierderea încrederii de bază în universul participativ şi un ataşament dependent de un referenţial – familia, Dumnezeu, comunitate), sentimentele de injustiţie reclamate pentru reparaţie, lipsa unei cauze de culpabilitate sau /şi a unei responsabilităţi personale, ruptura continuităţii de a fi şi restauraţia Eului aflat în suferinţă.
În cazul supravieţuitorilor Holocaustului, vectorul de contact (d- m-) indică tendinţa fidelitate, de aderenţă la obiectul primar (vechiul obiect), tendinţa la colecţionare (imagini, reprezentări, amintiri, obiecte) şi de conservarea a acestora, cu semnificaţia umplerii golului psihic prin apel la substituţii, trăirea abandonului cu anxietate, şi cu tendinţa la oralitate reprimată (incapacitatea sau slaba capacitate de verbalizare a suferinţei reale). Travaliul traumei este marcat de două mecanisme intime implicate: „absenţa şi pierderea”[25]. „Absenţa” este definită în acest context ca obliterare totală a istoriei trecute. Şansa lor de supravieţuire a fost aceea de a transforma „absenţa” în „pierdere”. Dacă pierderea se poate compensa, se poate substitui, absenţa nu se poate prelucra. În această situaţie, travaliul doliului este esenţial nu ca ispăşire, ci ca un preludiu în formarea autonomiei şi maturizării Eului, atât pentru individ cât şi pentru comunitatea în care trăieşte. În „Doliu şi melancolie” (S. Freud) sublinia faptul că până nu se lucrează doliul complet, indivizii exhibă o incapacitate marcantă de a trăi în prezent. În schimb, ei trădează o fixaţie „melancolică” pentru pierderea lor, care îi împiedică în metabolizarea prezentului şi a propriei vieţi.
În cazul subiecţilor din grupul „reeducării”, vectorul de contact este indicatorul unei ambivalenţe în căutarea obiectului pierdut; se doreşte inconştient atât păstrarea şi legătură fidelă cu obiectul pierdut (persoană), dar şi tendinţa de a căuta un altul, care să-l securizeze şi să-l sprijine.
Vectorul sexualităţii (h – , s – ) ne relevă atât în cazul subiecţilor Holocaustului, cât şi în cazul deţinuţilor care au supravieţuit „reeducării” o modalitatea de prelucare a traumei printr-un indice de umanizare – civilizator, cu accente orientate spre revendicare şi apel la justiţie.
Poziţionarea explicativ – analitică a traumei rezidă din polarizarea vectorului paroxismal, care asigură dinamica afectelor. Este un indiciu al crizei şi „o scenă” a unei drame pe care o traversează finţa umană în devenire, permanent susceptibil de a traversa diferite faţete, mai mult sau mai puţin constructive. În teoria circuitelor lui J. Schotte criza este pusă în concordanţă cu trauma structurală: într-o criză, dispozitivele resorturilor psihice (a factorilor pulsionali) găsesc mize în jocul pulsional (dialectic sau blocat). Victimele Holocaustului ( e + hy – ) au afirmat (inconştient) spiritul de justiţie în raport cu colectivitatea, toleranţă, caritate, pietate, cenzură morală şi etică. Internalizarea regulilor şi normelor, „cuminţenia” acceptării, culpabilizarea şi autoculpabilizarea, au creat dificultăţi în cadrul travaliului de doliu,întocmai prin formulele rigide în dinamica SuperEgoului. În această situaţie motivul apărării va fi căutat în afara Eului -
„Eul, care ar fi dispus să satisfacă tendinţa pulsională, se teme de Supraeu, ca altădată copilul de părinte. Eul se apără de instincte (sexualitate şi agresivitate) din frică de Supraeu”[26].
În cazul victimelor „reeducării”, vectorul paroxismal indică ambivalenţa – concretizată prin convertirea, pervertirea relaţiilor interumane, slăbirea principiului ataşamentului şi a coeziunei în dezvoltare. Este totuna cu a spune „sunt şi înger, sunt şi demon”. „Convertirea”, „metamorfoza” în „omul-nou” prin purificarea confesiunilor repetate obsesiv, a fost întreţinută prin mecanismele de identificare cu agresorul, la care s-au adăugat mecanismele refulării – refularea fiind în acest context oricând ameninţată de întoarcerea refulatului. Identificarea cu agresorul[27] – mecanism care desemnează
„faptul că un subiect, confruntat cu un pericol exterior, se identifică cu agresorul său în diferite moduri evidenţiate de Laplanche şi Pontalis fie reluând pe cont propriu agresiunea ca atare, fie imitând fizic sau moral persoana agresorului…”[28]
În cazul deţinuţilor transformaţi în „călăi”, manifestările agresive exacerbate pot fi considerate răspunsuri împotriva angoasei. Anna Freud, în explicarea acestui mecanism defensiv pune mai mult accentul pe agresivitate decât pe culpabilitate şi propune denumirea de „identificare cu agresorul” pentru transformarea curentă a agresatului în agresor.
Experienţele traumatizante extreme repetate, prin inversarea rolurilor, au generat mecanismul transformării pasivităţii (victimă) în activitate (călăul) şi în cel de identificare cu agresorul. În procesul „reeducării” identificarea cu agresorul caută să contracareze efectul destructurant al traumatismului. „Convertitul” simţea că, undeva, în adâncul lui, există o dizarmonie, o disociere, iar efortul de coping a fost uriaş pentru a-i asigura supravieţuirea psihică într-un cadru social, deloc prielnic.
Vectorul Eului, în cazul victimelor Holocaustului, indică o întărire excesivă a barierelor cenzurii morale, prin dezvoltarea un reflexe de apărare cu un prag ridicat de toleranţă şi rezistenţă la frustrare pe care le-au dobândit în timpul supunerii la diferite privaţiuni, prin exerciţiul supravieţuirii[29], uzând de tehnica psihologică a labirintului: „aici, se poate, încearcă şi acolo, poate…”. Eul pare descoperit, fără protecţie, făcând loc acelui gol psihic în care domina „îngheţul” instinctelor de apărare.Aceste rezultate pot fi considerate ca fiind o rezistenţă la noţiunea sindromului de supravieţuire, pentru că a supravieţui înseamnă să reînveţi să trăieşti în plasa ghimpată a acelor vremuri, cu nuanţe diferite, aproape jumătate de secol.
Vectorul Eului victimelor „reeducării” indică o formulă a clivajului acestei instanţe psihice. Acţiunea de separare, de divizare a Eului este posibilă
„sub influenţa unei ameninţări angoasante, acţiune având ca rezultat coexistenţa celor părţi astfel separate care nu se cunosc între ele, în condiţiile în care formaţia de compromis este imposibilă”[30].
Clivajul Eului răspundea nevoilor deţinuţilor de a-şi domina angoasa paralizantă prin două reacţii simultante şi opuse, una angajând rezistenţa la frustrările mediului şi la violenţa primită, iar cealaltă căutând satisfacerea ei. Cele două atitudini contradictorii – una care ignoră realitatea sau fuge de ea, iar alta o neagă. Acest mecanism ar putea explica parţial conduitele deţinuţilor „reeducaţi”: o parte a Eului ţine cont de realitate, iar cealaltă desprinde Eul de realitate – cu alte cuvinte ar exista două persoane într-una singură, persoane care se ignoră reciproc: cea care trece la act, în cea mai brutală realizare pulsională a sa, şi cea care, ţinând cont de realitate, trăieşte sub sentimentul culpei, „hăituită în vis de imaginea victimelor sale”.
VI. Copingul[31] cu trauma şi stategii de recuperare
Fiinţa umană are suficiente resurse interne pentru a supravieţui, dar şi pentru a-l cuprinde pe celălat într-o relaţie de holding, astfel încât trecutul să devină aliatul prezentului şi viitorului în condiţiile confruntării conştiente cu el, „permiţând astfel vieţii să fie mai întreagă”[32].
Încă din prima zile de lagăr sau închisoare, victima represiunii extreme a apelat la mecansime de coping, solicitându-l să facă efoturi excesive cognitive şi comportamentale destinate controlării, reducerii şi metabolizării tuturor stimulilor externi şi interni, a exigenţelor externe şi interne care ameninţau sau depăşeau resursele lui.
„Ruperea” tăcerii este primul act terapeutic şi pare a fi specific sindromului supravieţuirii şi al sindromului celei de a doua generaţii[33]. Cea mai bună metodă de adaptare la suferinţă este să te gândeşti la ea, să o analizezi şi să faci o „înţelegere” cu ea. În acest stadiu al procesului perlaborării persoanele care au suferit drama Holocaustului şi Gulagul pot găsi beneficiul vindecării.
În aceşti parametri, textele victimelor sau martorilor sunt primele acte de prelucrare a trecutului traumatizant prin intermediul prezentului, de prelucrare a realităţii experienţiale trăite în simbioză cu elementele imaginarului, cu emoţiile şi atitudinile individuale şi colective care au însoţit suferinţa. Relatarea experienţelor dureroase devine act de re-identificare al propriului Eu, de regăsire a Sinelui, dobândind calităţi terapeutice atât pentru individ, cât şi pentru familia sa, pentru urmaşii săi, pentru comunitatea în care trăieşte.
Eric L. Santner’s, în lucrarea sa “History beyond the Pleasure Principle”, teoretizează aplicabilitatea teoriei freudiene cu privire la traumele şi dinamica reprezentării Holocaustului, sugerând două modalităţi de coping, aplicabile şi în cazul Gulagului:
1. prin travaliul doliului – proces ce implică o reangajare a elementelor traumatizante şi un efort de a se „confrunta” emoţional cu suferinţa. În acest caz, travaliul doliului este procesul de elaborare şi de integrare a realităţii pierdute (sau a unei pierderi reale), dar şi a şocului traumatic, prin reamintirea şi repetarea lui într-o manieră simbolică, mediată prin limbaj; este un proces dinamic de translare reprezentând pierderea. Starea multor supravieţuitori ai Holocaustului este comparabilă cu o golire emoţională, de aceea transferul terapeutic ar avea menirea de a-l face pe subiect să re-experimenteze trauma, permiţându-i supravieţuitorului să simtă că este viu şi dispus la un dialog real cu trecutul şi prezentul – acesta fiind şi obiectivul perlaborării;
2. evitarea comunicării trăirii traumatice, pretizând că ea nu există şi nu îi afectează viaţa psihică. O astfel de abordare este întotdeauna păguboasă şi în mod inevitabil ar conduce la o reîntoarcere la duritatea traumatizării, făcând eforturi imense pentru a convieţui cu golul psihic existent. Acest lucru ar limita vindecarea, pericolul constând în repetiţia simbolică a ipostazelor traumatizante şi chiar traducerea lor în act. În aceşti parametri se poate vorbi de un „fetişim al narării” – o construcţie conştientă / inconştientă a relatării destinată compensării pierderii sau reziduurilor traumatice. „Fetişismul narativ” devine un lait-motiv al mecanismului de apărare şi se concretizează în formule compulsive cu scopul de a reconstitui identitatea Eului în condiţiile post-traumatice. Dominick LaCapra[34] corelează interpretativ cei doi termeni: travaliul de doliu şi „fetişismul narativ”. Primul primeşte semnificaţia unei inabilităţii sau a unui refuz de a „îngropa” obiectul pierdut, iar cel de al doilea având funcţia unei strategii de ruinare (de distrugere) şi de deplasare în fantasmă a traumei, localizând-o oriunde în afara Eului. Urmare a acestei corelări psihodinamice, Dominick LaCapra identifică trei etape de transformare a „absenţei” în „pierdere”:
1. mărturisirea sau verbalizarea absenţei: „el nu mai există ca să vă spună prin ce a trecut”;
2. tematizarea absenţei sau pierderii – prezentată impersonal, se transformă în fragmente narative, în poveştile pierderii sau ale supravieţuirii, în care numele real este adeseori nefolosit – tata, mama, bunicul meu etc.;
3. reconstrucţia continuităţii istoriei de familie. Transformarea absenţei în pierdere poate fi interpretată ca o modalitate de formare a memoriei comunicative.
Relatarea evenimentelor traumatizante îşi regăseşte sensul nu în dorinţa de revendicare sau răzbunare, ci în nevoia cathartică de a ameliora sau, în cel mai fericit caz de a anula consecinţele traumelor prin reconfigurarea identităţii individuale şi comunitare. Evenimentul „nu există în afara reprezentării sale, fie că e vorba de relatarea martorilor sau de naraţiunea istorică ; altfel spus, evenimentul nu e observabil cu ochiul liber ci întotdeauna este mediat prin limbaj, el nu poate exista, deci, în afara construcţiei sale.”[35]
După mai bine de 10 ani de studii şi cercetări clinice, Robert Prince[36] a identificat şapte strategii de coping cu trauma:
1. o rezoluţie schizoidă în care supravieţuitorii, urmaşii acestora şi martorii evenimentului traumatic se închid în sine, se izolează social şi nu vorbesc despre suferinţa lor;
2. o rezoluţie manipulativă – în care aceste persoane caută securizare şi protecţie;
3. o rezoluţie depresivă - în care ei se lasă „pradă” suferinţei, sentimentelor de tristeţe şi retrăirilor dramatice;
4. o rezoluţie paranoidă – în care ei ascund „adevărul” şi privesc cu suspiciozitate pe cei ce vor să-l cunoască sau se feresc pentru a nu fi interpretaţi eronat ( „nu cred că puteţi înţelege”);
5. o rezoluţie militaristă – în care se evită prin orice mijloc de a deveni din nou victima abuzurilor;
6. o rezoluţie eroică – în care ei se angajează în activităţi suportive, de luptă împotriva răului şi nedreptăţii; nu excludem situaţiile în care se declanşează un apetit pentru utopic şi ideologic, ceea ce concordă cu dorinţa de a fantasma, de a mistifica realitatea într-o falsă dimensiune eroică.
În acest ultim caz, victima se situează în „legitimă apărare”, ea însăşi descoperă uşor dreptul de a acţiona în consecinţă .
7. o rezoluţie contemplativă – atitudine de fugă-pasivă, prin care supravieţuitorii încearcă să înţeleagă trecutul traumatic şi impactul acestuia asupra realităţii prezente.
Primele 5 rezoluţii sunt specifice „egoismului victimizării”[37]. Din acest punct de vedere, persoanele care au fost victimele dictaturii comuniste în Europa de Centrală şi de Sud-Est au adoptat o rezoluţie eroică a traumei, consecinţă a fundamentului ideologic şi politic al traumatizării, a gradului înalt de empatizare cu suferinţele celorlalţi, din care se degajă o trebuinţă imperioasă de dreptate şi adevăr şi un dezvoltat simţ critic faţă de abuzurile şi inechităţile sociale.
Concluzii:
Încercarea unui demers psihologic aplicativ de interpretare a modalităţilor de perlaborarea a traumelor s-a fundamentat nu numai pe necesitatea unei abordări transdisciplinare a unui fenomen psihologic şi social, ci mai ales pe nevoia unui exerciţiu empatic cu generaţia urmaşilor, cu sensul de a „cuprinde” şi de a înţelege suferinţa celor care au fost trăitorii şi victimele brutalităţilor şi cruzimilor extreme.
Alătur rezultatele acestui studiu recomandărilor psihanaliştilor contemporani care au studiat fenomenul Holcaustului şi al Gulagului, subliniind o serie de direcţii privind modalităţile de perlaborare a traumei severe:
- conştientizarea şi responsabilizarea celor care cercetează problematica Holocaustului şi represiunii comuniste, luând în calcul dimensiunea proiectivă – imageria – phantasma trecutului traumatizant;
- calitatea aparte a transferului, a modalităţilor de comunicare cu victimele, oferindu-le posibilitatea să exprime temele de supravieţuire, formelor de traumatizare, tema morţii, a singurătăţii sau a declinului uman, asigurându-le un cadru terapeutic conţinător şi suportiv (holdingul);
- conştientizarea pericolului contaminării – realitatea traumatică devenind realul celor implicaţi în relaţia de comunicare (transfer).
Note

[1] Asociaţia Szondi din România (coordonată de renumitul psiholog clinician, Dumitru Ivana) este recunoscută de către Institutul Szondi (Elvetia) ; este membră activă a Societăţii Internationale Szondi şi a Asociaţiei Psihologilor din România.
[2] Jean Charles Szurek, Pentru o memorie democratică a trecuturilor traumatizante, în « Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode, Lucrările simpozionului internaţional organizat de Colegiul Noua Europă, 7-8 aprilie, 2000 », Bucureşti, Colegiul Noua Europă, 2002, p. 58.
[3] Virgil Tiberiu Dragomirescu, Determinisn şi reactivitate umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990, p. 296.
[4] Ibidem, p. 300.
[5] Ibidem, p. 301.
[6] Reacţii emoţionale intense se însoţesc în planul somatic de multiple modificări neurovegetative: cardiovasculare, gastrointestinale, neurologice, tulburări ale organelor de simţ, tulburări neuromotorii, endocrine, spasme, tremurături etc.
[7] Th. Kammerer, apud. Virgil Tiberiu Dragomirescu, op. cit., p. 303.
[8] Judith Lewis Herman’s, Trauma and Recovery: The aftermath of violence — from domestic abuse to political terror , New York, Basic Books, 1992, p. 9.
[9] Traducere adoptată de A. Berman în „La technique psychanalitique” publicată în „Erinner, Wiederholen, Durcharbeiten”, în Gesammelte Werke, t. X, Frankfurt pe Main, S, Fischer, 1913-1917, pp. 126-136.
[10] Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, Timişoara, Editura Amarcord, 2001 p. 91.
[11] Peter Homans, The Ability of Mourn, Chicago, The University of Chicago Press, 1989, p. 261.
[12] Apud. Gh. Barbul, Raport final, Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Editura Polirom, 2005, p. 112.
[13] Arhiva Ministerului Apărării, Secţia Parchetelor Militare, dosar 40010, vol. 89, f. 478.
[14] Mary Beth Melchior, Between Hell an Happily-Ever-After. Trauma, Time and Development in Collective Memory, “Annual Meeting of the American Political Science Association”, 30 August –2 septembrie, 2001.
[15] Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană, Bucureşti, Editura Trei, 2003, p. 42.
[16] ”Printre numeroasele atrocităţi săvârşite în această colonie de muncă au fost cazuri când deţinuţii erau asasinaţi prin împuşcare, îngropaţi de vii în pământ, obligaţi iarna să intre în apă până la brâu şi să taie stuf, introduşi iarna în carcere descoperite, uneori complet dezbrăcaţi, cîte patru în celulă, în poziţii chinuitoare -doi în picioare şi doi cu capul în jos ; în timpul verii erau dezbrăcaţi, legaţi de mâni şi expuşi muşcăturilor de ţănţari” – Notă privind procesul intentat unor cadre şi deţinuţi de la fosta colonie de muncă « Salcia » din anii 1953 – 1955 (ACNSAS, fond Documentar, dosar 54, vol.1, f.1).
[17] Zdzilaw Jan Ryn, MD, Krzysztof Rutkowski, MD, Concentration camp survivors and political persecution în Poland, „Torure”, Quarterly Journal on Rehabilitation of Torture Victims and Preventions of Torture, volume 11, no. 4, december 2001, p. 107.
[18] Yael Danieli, “The Treatment and Prevention of Long-term Effects and Intergenerational Transmission of Victimization: A Lesson from Holocaust Survivors and Their Children,” in Trauma and Its Wake: The Study and Treatment of Post Traumatic Stress Disorder, ed. Charles R. Figley, New York: Brunner/Mazel Publisher, 1985, pp. 298-299 şi 307-308.
[19] Judith Lewis Herman’s, op. cit., p. 9.
[20] Henry Krystal, “Trauma and Affects,” in Psychoanalytic Study of the Child 33 (1978): 81-116 şi în Judith Lewis Herman’s, op. cit., p. 84.
[21] Th. Kammerer (apud Virgil Tiberiu Dragomirescu, op. cit., p. 302).
[22] F. Erös, J. Vajda, E. Kovacs, Intergenerational responses to social and political changes: transformation of Jewish identity în Hungary, în Y. Danieli (ed.), „International Handbook of Multigenerational Legacies of Trauma”, New York, Plenum Press, pp. 315-324.
[23] Allan, Jon G., Coping with trauma, în „American Psychiatric Press”, Washington, DC USA, 1995.
[24] Ilany Kogan, Strigătul copiilor muţi. Psihanaliză şi Holocaust: o perspectivă asupra celei de a doua generaţii a Holocaustului, Bucureşti Editura Trei, 2001.
37 Identificarea este procesul prin care un individ caută să semene cu un altul, în totalitate sau în parte; Lacan distinge identificări imaginare constitutive ale Eului şi identificarea simbolică fondatoare a subiectului. (Dicţionar de Psihanaliză, Larousse, (sub direcţia lui Roland Chemama), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 148); este tocmai ceea ce dorim să fim, iar obiectul, ceea ce am dori să avem. (Ibidem, p. 150).
[25] Ferenc Erős, Identity discourses and narrative reconstruction after the Holocaust, “Narrative, ideology and myth”, Tampere, 2003, p. 3 şi Dominick LaCapra,Trauma, Absence, Loss, Critical Inquiry 25 (Summer 1999), pp. 717.
[26] Vasile Dem. Zamfirescu, Introducere în psihanaliza freudiană şi postfreudiană, Bucureşti, Editura Trei, 2003, p. 237
[27] Identificarea cu agresorul îi aparţine Annei freud, care a descris acest prmecansim în cartea sa „Eul şi mecanismele de apărare”, 1963.
[28] Şerban Ionescu, Marie-Madeleine Jacquet, Caude Lhote, Mecanisme de apărare, Teorie şi aspecte clinice, Iaşi, Editura POLIROM, 2002, p. 195.
[29] Conceptul de mit al supravieţuirii este un proces longitudinal în care o persoană traumatizată îşi crează mituri sau fantasme personale, care conţin amintiri din trecut şi care au funcţia de a păstra un ecran protector în faţa osilităţii, violenţei, agresivităţii sau ambivalenţei.(H. Klein, Mythos of Survival, 1981, apud I. Kogan, op. cit., p, 189).
[30] Ibidem, p. 162.
[31] Coping: strategii, comportamente, procese sau stiluri utilizate pentru a face faţă unei situaţii.
[32] Ilany Kogan, op. cit., p. 167.
[33] Sindromul celei de a doua generaţii se concretizează în reacţii de rentă, sub forma revendicărilor morale sau materiale (recuperarea proprietăţilor-proces nefinalizat), sub forma mărturiilor, fiind rar invocată public pedepsirea vinovaţilor.
[34] Dominick LaCapra, Trauma, Absence, Loss, Critical Inquiry 25 (Summer 1999), pp. 717.
[35] M. Trebitsch, Statutul evenimentului în istoria timpului recent, în „Istoria recentă în Europa. Obiecte de studiu, surse, metode, Lucrările simpozionului internaţional organizat de Colegiul Noua Europă, 7-8 aprilie, 2000 », Bucureşti, Colegiul Noua Europă, 2002, p.25
[36] Robert M. Prince, Knowing the Holocaust în „Psychoanalitic Inquiry” no. 5, 1985, pp. 51-61
[37] „Egoismul victimizării” este caracterizat prin abilitatea redusă unei persoane sau a unui grup de a empatiza cu suferinţa altuia sau a altora, fie prin exagerarea propriilor traumatizări, fie prin credinţa că ceilalţi nu au capacitatea de a înţelege suferinţa.
Cristina Anisescu - Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (CNSAS), Bucarest, Romania