joi, 31 iulie 2014

Folosindu-ți gândurile poți schimba iluzia realității

Albert Einstein credea cu tărie că realitatea este doar o iluzie, chiar dacă este una atât de persistentă. Pare dificil să ne imaginăm că lumea în care trăim este doar o imagine creată doar cu ajutorul minții noastre. Chiar mai surprinzător este faptul că această realitate inexistentă se poate modifică doar prin puterea gândului.
Pornind de la legile clasice ale fizicii cuantice, oamenii de știință au realizat că ceea ce numit noi realitate nu este nimic altceva decât o simplă iluzie. Această iluzie este generată prin impulsurile pe care creierul le oferă în fiecare secundă a vieții și se poate modifica ori de câte ori dorim doar prin puterea gândului.
Undele de lumină acționează precum niște particule, iar aceste particule constituie materia care învăluie întreg Universul. S-a descoperit recent că materia poate circula în Univers pe distanțe imense într-un timp extrem de scurt folosind așa numitele tuneluri cuantice. În acest fel, materia părăsește spațiul într-un anumit moment, printr-un anumit loc și în același moment îl perforează într-un alt loc, aflat și la milioane de ani lumină. Această proprietate este una stranie pentru că astfel Universul se transformă într-un tot unitar care este constituit doar dintr-o serie de probabilități.
Tot Einstein spunea că legile matematice se referă la realitate, dar în măsura în care realitatea nu este sigură, atunci nici aceste legi nu par atât de sigure.
De asemenea, Niels Bohr susținea cu tărie că tot ceea ce numim noi realitate este alcătuit dintr-o sumedenie de lucruri care nu pot fi considerate atât de reale.
Perceperea creierului este una stranie. Așa cum o iluzie optică clasică îl poate păcăli, așa si Universul îi oferă diverse perspective asupra realității. Odată ce mecanismele care guvernează creierul uman vor fi înțelese, atunci și iluzia realităţii din care este format spațiul va fi definit pentru totdeauna. Problema principală cu care se confruntă specialiștii este înțelegerea modalității prin care inconștientul poate să creeze realități și cum se modifică acestea doar prin puterea gândului.
David J. Chalmers, profesor de filosofie din cadrul Universității Naționale din Australia, crede că “din punct de vedere obiectiv, creierul este ușor de înțeles”. Problema intervine atunci când se încearcă analizarea sa din punct de vedere al inconștientului, pentru că de fapt iluzia realității acolo se formează.
În cartea Evoluează-ți creierul: Știința schimbării mentale, Dr. Joe Dispenza susține că omul poate să evadeze din pușcăria iluziei realității cu ajutorul gândurilor sale. Doar în clipa în care vom reuși cu adevărat să ne schimbăm modul de gândire, atunci vom fi apți pentru a înțelege spațiul din care facem parte și probabil și divinitatea.
Totul pornește din creierul nostru și deocamdată tot acolo se termină, dar probabil că trecuți prin procesul evoluției conștiinței, oamenii vor ajunge cândva la nivelul la care vor putea să realizeze că viața este un act mai complex și mai puțin unilateral decât se crede în prezent. De asemenea, gândurile joacă rolul de catalizator al realității inconștiente în care, din păcate, ne aflăm cu toții de mii de ani.

Ce este realitatea? Lumea din interiorul nostru nu exista

Immanuel Kant credea ca intuitiile lui despre natura perceptiei si distinctia dintre realitatea fizica si realitatea pe care fiecare o experimenteaza ar putea fi baza pentru „o revolutie copernicana in filosofie”. Acum, dupa 200 de ani, se pare ca a fost aproape de tinta. In revolutia copernicana, intuitia-cheie a fost realizarea ca Pamantul se invarte in spatiu. Distinctia lui Kant dintre cele doua realitati este de asemenea intuitia – cheie care deschide usa spre o noua metaparadigma.
In ambele cazuri intuitia-cheie contrazicea simtul comun. Pe vremea lui Copernic parea absolut evident faptul ca Pamantul e stationar. Astazi pare la fel de evident ca percepem lumea fizica in mod direct. Chiar atunci cand intelectualii accepta faptul ca intreaga noastra lume a experientei este o constructie din mintea noastra, asa cum va trebui sa acceptam la un moment dat, noi continuam sa vedem lumea ca fiind „in afara”, in jurul nostru.
Exercitiu de perceptie a realitatii
S-ar putea sa o vedem mereu asa. Chiar si acum, la cinci secole dupa Copernic, tot vedem soarele apunand, chiar daca acum stim ca de fapt Pamantul se invarte. Cu toate acestea, este posibil sa vedem problema in alt fel. Tot ce trebuie sa faceti este sa mergeti undeva unde sa aveti o perspectiva buna asupra orizontului. Apoi, in loc sa ganditi despre voi ca sunteti stationari, priviti-va ca stand pe aceasta minge uriasa de piatra pe care o numim Pamant, care se intoarce incet in spatiu de la vest la est. In timp ce se intoarce, noi parti de cer apar in campul vizual la est in timp ce altele dispar din vedere la vest. Acum, in loc sa vedeti soarele apunand, puteti vedea orizontul ridicandu-se si ascunzandu-l. Intr-un mod similar, Luna plina „rasare” in timp ce orizontul opus coboara, deschizand noi panorame. Schimbandu-va perceptia astfel, schimbarea copernicana devine o realitate experimentata.
Nu tu esti in lume, ci lumea e in tine
Este cu mult mai dificil totusi sa faceti un exercitiu similar cu perceptia lumii din jurul nostru. Oricat am incerca, nu putem experimenta faptul ca totul este o imagine din mintea noastra. Cu toate acestea, nu este imposibil sa vedeti lucrurile diferit. Cativa adepti spirituali, care au facut investigatii proprii in natura constiintei, pretind ca ar fi ajuns la aceasta noua perceptie.

Poate una dintre cele mai clare si succinte descrieri ale acestui mod alternativ de constiinta vine de la profesorul indian contemporan Sri Nisargadatta Maharaj, care a spus, descriind propria trezire spirituala:
„Realizezi dincolo de orice urma de indoiala ca lumea e in tine, nu tu esti in lume.” Swami Muktanada, un alt intelept contemporan, a spus: „Tu esti intregul univers. Tu esti in tine si totul este in tine. Soare, luna si stele se invart in tine.” Si Ashtavakra Gita, un foarte venerat text indian, spune: „Universul a produs fenomenal in mine, este cuprins de mine … Din mine s-a nascut lumea, in mine exista, in mine se dizolva.”

Acesti oameni par sa se fi trezit din visul maya — halucinatia cum ca percepem direct lumea fizica. Ei stiu ca o experienta personala directa, nu doar ca o idee teoretica, ca intreaga lume este o manifestare in cadrul mintii. Ei sunt aceia – cei iluminati, ii numim uneori – care au facut personal trecerea la o noua metaparadigma.
Realitatea cu susul in jos
In aproximativ acelasi mod ca acela in care intuitia lui Copernic a rasturnat cu susul in jos modelul cosmosului, distinctia dintre lumea fizica si experienta noastra despre lume rastoarna relatia dintre constiinta si lumea materiala, in metaparadigma actuala, constiinta se presupune ca ia nastere din lumea spatiului, a timpului si a materiei. In noua metaparadigma, tot ceea ce stim ia nastere din constiinta.
Lumea din jurul nostru nu e reala
Credem ca lumea pe care o vedem in jur este compusa din materie. In ceea ce priveste realitatea fizica, acest lucru poate fi adevarat- oricat am fi de nesiguri in privinta naturii ultime a acestei materii. Dar lumea pe care o percepem in jurul nostru nu este lumea fizica. Lumea pe care o stim de fapt este lumea care capata forma in mintile noastre; aceasta lume nu este facuta din materie, ci din lucruri ale mintii. Tot ceea ce stim, percepem, ne imaginam, fiecare culoare, sunet, senzatie, gand si sentiment este o forma pe care a adoptat-o constiinta. In ceea ce priveste lumea, totul este structurat in constiinta.
Kant sustinea ca acelasi lucru este valabil si in ceea ce priveste spatiul si timpul. Pentru noi, realitatea spatiului si a timpului pare de necontestat. Ele par a fi dimensiuni fundamentale ale lumii fizice, complet independente de constiinta noastra. Acest lucru, a spus Kant, se datoreaza faptului ca nu putem vedea lumea in alt fel. Mintea umana este astfel constituita incat este fortata sa-si construiasca experienta in cadrul tiparului spatiu-timp. Spatiul si timpul nu sunt totusi dimensiuni fundamentale ale realitatii. Ele sunt dimensiuni fundamentale ale constiintei.
La vremea respectiva aceasta a fost o afirmatie uimitoare – si probabil ca si astazi pare uimitoare multora dintre noi – dar fizica contemporana acorda greutate acum acestei idei extraordinare.
(Fragment din cartea PETER RUSSELL – “De la stiinta la Dumnezeu”). 

luni, 7 iulie 2014

Cele mai mari obstacole în calea fericirii în cuplu

Într-o relație există trei mari obstacole care îi împiedică pe parteneri să își rezolve problemele de cuplu și astfel să fie fericiți, este de părere Robert Taibbi, expert în terapie de cuplu și familie.

Una dintre acestea se referă la dezacordul privind viziunile celor doi parteneri, de la modul în care fiecare percepe relația de cuplu până la obiectivele de viitor. Definirea și împărtășirea acestor viziuni devine importantă pentru că nu e exclus ca acestea să se modifice în timp și să ajungă la incompatibilitate. „Întrebarea dificilă este: Împărtășim suficiente lucruri în comun pentru a face relația să meargă?” punctează expertul într-un articol pentru Psychology Today.S
Al doilea obstacol apare în momentul în care unul dintre parteneri adoptă comportamente care l-au marcat negativ pe celălalt la o vârstă fragedă. „Cu toții rămânem din copilărie cu o sensibilitate la anumite lucruri – critica, sentimentul că ești controlat, lipsa de apreciere, sentimentul că ești neglijat”, scrie Taibbi. Pentru a depăși această barieră, este necesar ca cel care nu s-a vindecat de aceste „răni ale copilăriei” să încerce să adopte o atitudine diferită, chiar opusă, față de acestea. „Poți învăța să o faci acum, în această relație sau în următoarea, dar, în cele din urmă, va trebui să înveți să răspunzi diferit dacă vrei să nu mai cazi în aceleași gropi emoționale”, adaugă expertul.
Ultimul impediment este cunoscut, probabil, de cei mai mulți dintre noi și cu toate acestea rămâne pe lista celor mai importante obstacole în cuplu: modul de comunicare între parteneri. „Comunicarea bună este destul de simplă în teorie, dar uneori este greu de aplicat.” A comunica eficient cu partenerul implică păstrarea calmului, a concentrării asupra subiectului disputat și nu a găsirii vinovatului.
Lista poate fi completată și de pierderea încrederii în celălalt, despre care Stephen Hedger, consilier marital, afirmă că este „fundația oricărei relații”. Pe cât de greu se construiește încrederea între cei doi parteneri, pe atât de ușor aceasta poate fi pierdută, iar recuperarea este un proces de lungă durată. Experții recomandă câteva strategii prin care se poate reconstrui încrederea pierdută în cuplu, care implică, pe lângă asumarea responsabilității față de propriile fapte și oferirea scuzelor, descoperirea acelor lucruri de care partenerul are nevoie pentru a trece peste întâmplarea nefericită: sinceritate, transparență și multă răbdare.
În final, cheia pentru a depăși aceste obstacole și altele care apar în cuplu este de a descoperi secretul către o relație fericită de lungă durată. Poate cea mai frumoasă formulare a acestuia este cea scrisă de dr. Kelly Flanagan, într-o scrisoare publică adresată fiului său. „O căsătorie devine frumoasă atunci când doi oameni îmbrățișează singurul motiv bun pentru a te căsători: să exersezi zilnic sacrificarea egoului. (…) Întregul scop al căsniciei este să îți demoleze zidul egoului, cărămidă cu cărămidă, până când devii complet disponibil persoanei pe care o iubești, deschis, vulnerabil”, scrie dr. Flanagan.

Starea de bine subiectivă şi teoria autodeterminării

Din punct de vedere psihologic, “starea de bine” joacă un rol important în conturarea teoriei personalităţii cât şi în formele aplicate din psihopatologie.
“Starea de bine” mai serveşte ca ghid clinic de lucru, ajutând psihoterapeutul în determinarea direcţiei în care un client se poate deplasa pentru a atenua disfuncţionalitatea şi a-şi găsi împlinirea, scopul, şi sau sensul.

Mai mult decât atât, în încercarea de a defini în termeni psihologici conceptul “starea de bine” acesta poate fi asociat cu o cerinţă transcendentală pentru existenţa umană, ceea ce Geertz (1973) numea “o omniprezenţă orientativă necesară”. Cu alte cuvinte, fiinţele umane au trăit întotdeauna cu necesitatea de a înţelege care este cel mai bun, mai dezirabil mod de a fiinţa în această lume.
Cercetările de actualitate efectuate în ceea ce priveşte “starea de bine” din punct de vedere psihologic presupun investigarea unor variabile care raportează intensificarea sau diminuarea acesteia într-o populaţie prin utilizarea unor evaluări preexistente măsurabile. În acest mod bunăstarea în sine este determinată în aceste studii, de rezultatul obţinut în urma unei evaluări fie ea autoraportată sau a unui un set de măsuri.
În consecinţă, în acest fel se concentrează pe variabilele care afectează“starea de bine”, aceasta devenind mai curând secundară în aceste studii.  Modul de abordare în a studia bunăstarea a fost denumit “starea de bine”  subiectivă.
“Starea de bine” subiectivă este constituită de două componente generale: (a) judecăţile în legătură cu satisfacţia în viaţă şi (b) echilibrul afectiv sau măsura în care nivelul de afect pozitiv depăşeşte nivelul de afect negativ în viaţa individului (Andrews & Withey, 1976; A. Campbell, Converse, & Rodgers, 1976; Diener, 1984).
Satisfacţia asupra vieţii se bazează pe un set individual de aprecieri subiective cognitive. Această abordare “se bazează pe standardele de care se foloseşte respondentul să determine ceea ce este bun în viaţă” (Diener, 1984). Diener a susţinut că esenţa bunăstării rezidă în evaluarea globală a unei persoane faţă de calitatea vieţii în funcţie de propriile sale alegeri în ceea ce priveşte criteriile folosite. Cercetările privind echilibrul afectiv folosesc o noţiune de bunăstare care corespunde termenului popular de fericire.
Fericirea este o orientare afectivă spre “starea de bine”, care implică o preponderenţă a afectului pozitiv în raport cu afectul negativ (Diener, 1984). Din această perspectivă, se asumează ca indivizii sunt fericiţi atunci când ar experimenta mai multe sentimente pozitive decât negative pe parcursul vieţii.
Cuvinte cheie: bunăstare, bunăstare subiectivă, afect, satisfacţia în viaţă, fericire.
Teoria autodeterminării şi bunăstarea
Teoria autodeterminării adoptă conceptul de eudémonie sau de auto-realizare ca criteriu de existenţă a “starii de bine”, dar în plus, defineşte în mod explicit ceea ce se înţelege prin auto-realizare şi prin ce mijloace se poate ajunge la aceasta. Teoria susţine că oamenii au la bază, nevoi psihologice fundamentale şi că starea de satisfacţie este esenţial pentru dezvoltarea, creşterea, integritatea şi bunăstarea lor. Când aceste nevoi sunt îndeplinite, organismul cunoaşte starea de vitalitate (Ryan şi Frederick, 1997), congruenţa internă (Sheldon şi Elliot, 1999) şi integrare psihologică (Deci şi Ryan, 1991). Satisfacerea acestor nevoi este văzută ca un obiectiv "natural" de viaţă, şi nevoile au mai mult rolul de a furniza sensul şi intenţiile care stau la baza activităţii umane (Deci şi Ryan, în presă; Ryan şi La Guardia, în presă). În afară de aceasta, identificând care sunt nevoile psihologice de bază nu numai că se defineşte minimul necesare pentru ca o persoană să fie sănătoasă, dar în acelaşi timp se poate predicţiona ceea ce mediul poate furniza în dezvoltarea capacităţilor psihologice. Această teorie explică condiţiile în care bunăstarea unui individ este facilitată, mai degrabă decât împiedicată. Într-un cuvânt, acesta oferă o abordare psihologică socială a conceptului psihologic de bunăstare (Ryan, 1995).
Teoria autodeterminării prezintă o diferenţă fată de teoria expectaţiilor şi valorilor care aparţine psihologiei hedoniste. Deoarece aceasta teorie desemnează nevoile de bază, ea descrie în mod clar sursa de energie utilizate în activitatea umană cât şi direcţie de energie, în timp ce teoria alternativă nu indică decât posibilitatea de direcţionare a acestei energii.
În conformitate cu abordarea hedonică, scopul este ceea ce în sine prevede bunăstarea, în timp ce pentru teorie autodeterminării, bunăstarea este legată de realizarea unui obiectiv cu excepţia cazului în care scopul satisface doar o nevoie de bază. În conformitate cu cea din urmă perspectivă, obiectivele care nu sunt interconectate cu satisfacerea nevoilor de bază, sau care nu furnizează o adevărată bunăstare, chiar dacă o persoană se simte din ce în ce mai mulţumită, necesită legătura cu scopul stabilit. Psihologia hedonistă nu distinge între comportamentul autonom şi cel controlat (Nix, Ryan, Manly, şi Deci, 1999), şi nici nu face previziuni diferenţiate pentru bunăstare în funcţie de natura obiectivului atins.
Teoria autodeterminării susţine că oamenii, în tendinţa înnăscută de a-şi hrăni eul prezintă trei nevoi psihologice de bază, anume nevoia de autonomie, nevoia de competenţă şi de necesitatea de a avea relaţii cu ceilalţi. Autonomia implică faptul că persoana poate decide în mod voluntară şi că ea este în sine, agentul care efectuează această acţiune, astfel încât să fie în concordanţă şi asumându-şi complet acest fapt (deCharms, 1968, Deci şi Ryan, 1985).
În plan fenomenologic acţiunea autonomă este cea care provine dintr-un adevărat sine şi a cărei cauzalitate, este percepută ca venind din interior (Ryan, 1993). Este important de remarcat, totuşi, că prin prisma teoriei autodeterminării, conceptul de autonomie, nu implică strict decât proprietatea personală de a se afla în acţiune. Într-adevăr, cineva avea un comportament “colectivist” într-o manieră independentă precum şi într-un mod non-autonom (Deci şi Ryan, în presă; Ryan şi Lynch, 1989). Cea de-a doua nevoie fundamentală este nevoia de competenţă. Competenţă se referă la un sentiment de eficacitate al persoanei care se află în mediul său (Deci, 1975, White, 1959), fapt care stimulează curiozitatea, explorarea şi deschiderea pentru provocări.
Singură, eficacitatea nu este suficientă, pentru crearea sentimentul de a fi competent, dar trebuie de asemenea să includă un sentiment de îngrijire personală pentru ca efectul să apară. Pentru cei care simt că este necesară relaţionarea cu ceilalţi, cea de-a treia nevoie fundamentală, implică un sentiment de apartenenţă şi sentimentul de a se simţi interconectaţi cu persoane care sunt importante pentru sinele acestora (Baumeister şi Leary, 1995 Ryan, 1993). A simţi atenţia şi simpatia celorlalţi confirmă faptul că individul reprezintă ceva semnificativ pentru celelalte persoane şi că se coinstituie ca şi subiect de preocupare din partea acestora (Reis, 1994).
Aceste trei nevoi fundamentale nu acoperă şi nu epuizează, toate sursele de motivaţie umană. Ele sunt, prin definiţie, considerate ca fiind nutrienţii specifici satisfacţiei esenţiale în  creşterea de natură psihologică, pentru integritate şi bunăstare. Se presupune că nevoile fundamentale sunt prezente în toţi indivizii şi că îşi exercită acţiunea, indiferent de domeniile de activitate umană (Baard, Deci şi Ryan, 1999; Ilardi, Leone, Kasser şi Ryan 1993, Ryan, Rigby & King, 1993), indiferent de culturi (Deci, Ryan, Gagne, Leone, Usunov şi Kornazheva, în presa Ryan, Chirkov, Little, Sheldon, şi Timoshina Deci, 1999) şi, de asemenea, indiferent de stadiul de dezvoltare psihologică a persoanelor implicate (Ryan şi La Guardia, in press).
Există date important care demonstrează relaţiei dintre nevoile de bază, pe de o parte, şi de procesul de creştere şi integritate, pe de altă parte. O mare parte din această demonstraţie scoate în evidenţă legătura dintre condiţiile care sprijină autonomia, competenţa şi aparteneţa interpersonală afilierea şi fenomenul de motivaţie intrinsecă un proces prototip de creştere psihologică (Deci, Koestner şi Ryan, 1999). De asemenea, s-a demonstrat că mediul în care se promovează satisfacţia faţă de exercitarea nevoilor fundamentală solicită de asemenea şi o internalizare alături de o mai mare integrare practicilor culturale, care confirmă legătura între nevoile şi integritatea personală (Ryan, 1995). Teoria autodeterminarii arată, în plus, relaţia dintre nevoile de bază şi bunăstare sau eudaimonie. De o mare influenţă a fost disputa dintre cele două noţiuni concurente: hedone şi eudaimonia (Ryan şi Deci, 2001). Primul concept este legat de fericire ca plăcere nu numai a simţurilor, ci şi, începând de la Epicur, a minţii (Kubovy, 1999). Recunoaşterea că „această plăcere este singurul bun, dar şi că numai plăcerea proprie, pozitivă, momentană este un bun, indiferent de cauzele ei" (Aristip din Cyrene, apud Waterman (1993) dă naştere teoriei morale hedoniste.
Condiţiile care contribuie la exercitarea autonomiei, la identificarea competenţei şi la optimizarea relaţiilor cu alţii, nu numai că stimulează motivaţia intrinsecă şi procesul de integrare, dar au si un impact direct asupra sănătăţii fizice şi psihologice a oamenilor (Williams, Deci şi Ryan, 1998).
Teoria autodeterminării nu sugerează că nevoile fundamentale trebuie tratate într-un mod echivalent şi că ele se pliază în toate contextele şi merg în organigrama tuturor organizaţiilor, ci, mai degrabă sugerează că dacă acestea sunt neglijate, va exista, în toate contextele, un impact negativ asupra creşterii, a integrităţii şi bunăstării resimţite fie de individ fie de organizaţie. Nivelul de dezvoltare, contextul şi cultura sunt factori care influenţează şi continuu aceste nevoi fundamentale precum şi modul de a le răspunde. În plus, diferenţele de suport social şi structurile sociale provoacă diferite niveluri de satisfacere a nevoilor fundamentale, care permite anticiparea diferenţelor ce vor afecta bunăstarea, integritatea şi creştere economică între grupuri, precum şi între membrii unui grup. Conform teoriei, este necesară considerarea celor trei nevoi fundamentale pentru persoanele fizice ca într-un plan social să se petreacă fenomenul de dezvoltare psihologică.
Teoria sugerează că dacă satisfacerea uneia dintre aceste nevoi este compromisă - în orice domeniu sau în orice stadiu de dezvoltare – se va înregistra automat o diminuare a bunăstării. În acelaşi mod, se prevede că în cazul în care, într-un context social dat o cerinţă este în conflict cu o alta (de exemplu, o persoană renunţă autonomie pentru a păstra relaţiile sale cu alţii), vor rezulta stări de tensiune internă, de disociere sau alte rezultate cu nuanţe psihopatologice (Ryan, Deci şi Grolnick, 1995).
Cercetările din ultimii ani s-au axat pe relaţia care există între nevoile fundamentale, şi bunăstarea indivizilor, în funcţie de obiectivele personale stabilite. Având în vedere teoria autodeterminării, se presupune că obiectivele sunt cele care deservesc nevoile şi motivele sunt cele care stau la bază. Întrebările care se nasc sunt de ce acest obiectiv este urmărit practic pe drumul său înapoi, în timp ce problema este reprezentată de obiectivele urmărite care se referă la conţinut şi consecinţele rezultate (Ryan, Sheldon, Kasser, şi Deci, 1996). Ambele întrebări se referă la relaţia dintre natura obiectivelor şi satisfacerea nevoilor de bază, psihologice, iar răspunsul la ambele întrebări pare a conţine implicaţii pentru bunăstarea psihologică.
Teoriile clasice cu privire la stabilirea obiectivelor (Tolman, 1959; Lewin, 1951) subliniază ideea că cineva se angajează cu intenţie de acţiune în cazul în care consideră că această acţiune va atinge scopul sau rezultatul dorit. Oamenii caută în mod bine intenţionat să îşi atingă scopurile dar se pot implica în acţiuni care, în sine, să fie mai puţin satisfăcătoare şi compensatorii în comparaţie cu nevoile lor. Contrar, pentru a îndeplini cerinţele nevoilor fundamentale, satisfacţia legată de îndeplinirea dorinţelor nu este neapărat esenţială pentru bunăstarea indivizilor şi poate deveni astfel un compromis pentru creştere şi integritate. Spre exemplu auto-eficacitatea în raport cu obiectivele individuale nu are legătură cu sănătatea.
Intenţia unei persoane în legătură cu un scop poate în plan fenomenologic să difere diferă în funcţie de sursa aceastei intenţii, fie că este autonomă sau este controlată din afară (Deci şi Ryan, 1985). Oricine se angajează într-o acţiune autonomă poate utiliza o sursă internă de cauzalitate, în timp ce persoana care este controlată mai mult se poate simţi influenţată de acţiounea condusă din exterior fiin astfel supusă la o sursă externă de cauzalitate. În funcţie de tipul de cauzalitate al acţiunii, se pot anticipa diferite efecte asupra bunăstării. În funcţie de natura obiectivelor, putem spune că cei care sunt în conflict cu cu satisfacerea nevoilor de bază vor avea bunăstarea afectată pe termen lung. În teoria autodeterminării, este important să se specifice sursa unui scop mai mult decât natura acestuia asta dacă se doreşte anticiparea impactului acesteia asupra sănătăţii şi bunăstării individului.
Primele cercetări care s-au axat pe cauzalitate ca şi agent al comportamentului s-au centrat pe diferenţa dintre un comportament intrinsec motivat şi un comportament extrinsec motivat. Motivaţia intrinsecă implică angajamentul activ al unui subiect într-o sarcină pe care acesta o găseşte ca fiind interesantă fără a fi nevoie de o recompensă decât desfăşurarea acţiunii în sine. Motivaţia de această natură suscită credinţa personală a individului care este foarte importantă în dezvoltarea de natură cognitivă şi socială. Aceasta este într-adevăr asociată cu un sistem de învăţare îmbunătăţit, cu performanţă ridicată şi un nivel de bunăstare ridicat. Cauzalitatea internă este trăită în acest context ca o experienţă ce respiră autonomie.
O mai recentă metaanaliză atrăgea atenţia asupra faptului că recompensa contingentă poate conduce la diminuarea motivaţiei intrinseci (Deci, Koestner şi Ryan, 1999).
În acelaşi sens, termenele-limită (Amabile, DeJong şi Lepper, 1976), ameninţările (Deci şi Cascio, 1972), supravegherea (Lepper şi Greene, 1975) şi evaluarea (Harackiewicz, Sansone Manderlink şi, 1984) sunt asociate cu o scădere a motivaţiei intrinseci, în timp ce atenţia a ceea ce se întâmplă în interiorul subiectului (Koestner, Ryan, Bernieri şi Holt, 1984), precum şi posibilitatea de a alege (Zuckerman, Porac Lathan, Smith, şi Deci, 1978) sunt asociate cu mai multe autonomie şi motivaţie intrinsecă.
În plus, un feedback predominant negativ alimentează sentimentul individului de incompetenţă, şi, prin urmare, reduce motivaţia intrinsecă. În cele din urmă, deşi este un factor îndepărtat, posibilitatea ca un individ să simtă o relaţie care se bazează pe încredere şi sprijin reciproc îşi va dezvolta energiile prin investirea în domenii de care să fie cu adevărat interesat. Cercetarea a demonstrat că condiţiile care contribui la satisfacerea nevoilor fundamentale psihologice catalizează de asemenea motivaţia intrinsecă. Activitatea intrinsec motivată are o mare importanţă, dar multe dintre comportamentele de toate zilele nu sunt neapărat interesante în sine, prin urmare, nu sunt intrinsec motivate. Multe dintre acţiunile oamenilor, dacă nu chiar cea mai mare dintre acestea, sunt mai multe motivate extrinsec, în sensul că acestea sunt acţiuni instrumentale: au scopul de a produce o plăcere distinctă de scopul acţiunii în sine. Pentru teoria autodeterminării motivaţia extrinsecă nu este o categorie unidimensională de motivaţie. Într-adevăr, comportamentele specifice motivaţiei extrinseci sunt considerate ca fiind variabile mult în funcţie de gradul de autonomie, având în vedere sarcinile care trebuie executate şi care cer implicarea indivizilor. Ryan şi Connell (1989) au elaborat o taxonomie a motivaţiilor în care pot fi localizate orice toate acţiunile intenţionale pe un continuum al locului de cauzalitate percepută sau al autonomiei.
Motivaţiile variază de la heteronome, cum este cazul regularizărilor externe, atunci când un subiect este controlat de forţe sau de circumstanţe externe, la forme de mai autonome, cum este cazul pentru identificarea în cazul în care subiectul care efectuează o activitate, pentru că el înţelege şi acceptă valoarea acesteia. S-a demonstrat empiric că aceste forme de motivaţie se regăsesc pe un continuum de unde pleacă de la cele mai mici forme de autonomie şi ajung până la cea mai mare autonomie (Ryan şi Connell, 1989; Vallerand, 1997).
Cercetătorii teoriei autodeterminării au studiat relaţia dintre nevoile fundamentale şi bunăstarea (subiectivă) în funcţie de factori cum ar fi durata, rolurile şi relaţiile indivizilor cu ceilalţi. Cu ajutorul procedurii de jurnal zilnic şi efectuarea unei observaţii pe mai multe nivele, Sheldon, Ryan, şi Reis (1996) au examinat variaţiile de experienţă la un eşantion de subiecţi pentru o perioadă de doi săptămâni, în sensul practicării acestora în satisfacerea nevoilor de autonomie şi competenţă. Ei au constatat că autonomia şi competenţa acestor participanţi erau în mod pozitiv relaţionate cu vitalitatea legată de îndeplinirea sarcinilor pe care le mai executaseră şi negativ relaţionate cu cele percepute ca dezabreabile ajungându-se chiar până la înregistrarea simptomelor fizice neplăcute.
Ce este interesant de reţinut este că variaţiile lor legate de sentimentele de autonomie şi competenţă au fost legate de variaţii pozitive in ceea ce priveşte bunăstarea (subiectivă) lor. Ca urmare a acestei activităţi de cercetare, Reis, Sheldon, Fronton, Roscoe, şi Ryan (2000) au studiat modalitatea de distribuţie a celor trei nevoi fundamentale (autonomie, competenţă, afiliere interpersonală) şi raportarea acestora la bunăstare.
Cercetătorii au constatat că fiecare nevoie fundamentală contribuie în mod semnificativ şi independent în raport cu bunăstarea subiectivă resimţită şi înregistrată.
Sheldon, Ryan, Rawsthorne, şi Ilardi (1997) au studiat de asemenea, modificări în satisfacţia faţă de nevoile fundamentale în funcţie de diversele roluri pe care indivizii le « joacă » în viaţă (prieteni, studenţi, angajaţi, copil, partener de cuplu). În funcţie de rezultatele obţinute, satisfacerea nevoilor fundamentale de către subiecţi în exercitarea rolului lor variază în funcţie de autenticitatea şi autonomia pe care o conştientizează ei în aceste roluri.             O altă cercetare a încercat să descopere în ce măsură se manifestă impactul satisfacerii nevoilor fundamentale în funcţie de relaţiile de ataşament şi bunăstare. Recurgând din nou la observaţia multidimensională cercetătorii au descoperit că nivelul de satisfacere a acestor nevoi poate anticipa gradul stabilităţii relaţiei de ataşament cât şi nivelul securizant al relaţiilor interpersonale. De asemenea odată cu relevarea securităţii a fost găsit şi un nivel ridicat de bunăstare, astfel că o legătură mai profundă cu o rudă asigură un nivel important al bunăstării subiective.
Bunăstarea subiectivă reprezintă, generic, aşa cum am văzut, modul cum îşi evaluează oamenii propria viaţă. Cercetarea acesteia ca şi concept teoretic şi evaluarea sa ca întreprindere practică se constituie ca probleme încă deschise în câmpul psihologiei. (Psihoterapeut Mara Priceputu)
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
§  Argyle, M. (1999). Causes and Correlates of happiness. In D. Kahneman, E, Diener, & N Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of hedonic psychology (pp. 353-373). New York: Russell Sage.
§  Bradburn, N. M. (1969). The structure of psychological well-being. Chicago: Aldine.
§  Brandstatter, H. (1994). Pleasure of leisure-pleasure of work: Personality makes the difference. Personality and Individual Differences, 16, 931-946.
§  Costa, P. T., and McCrae, R. R. (1980). Influence of extroversion and neuroticism on subjective well-being: Happy and unhappy people. Journal of Personality and Social Psychology, 38, 668-78.
§  Diener, E., Diener, M., & Diener, C. (1995). Factors predicting the subjective well-being of nations. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 851-864.
§  Diener, E., & Lucas, R. (1999). Personality and subjective well-being. In D. Kahneman, E. Diener, and N. Schwarz (Eds.), Well-being: The foundations of Hedonic Psychology (pp. 213-229). New York: Russell Sage Foundation.
§  Fujita, F., Diener, E., & Sandvik, E. (1991). Gender differences in negative affect and well-being: The case for emotional intensity. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 427-434.
§  Kozma, A. (1996). Top-down and bottom-up approaches to an understanding of subjective well-being. World Conference on Quality of Life, University of Northern British Columbia, Prince George, (August 22-25).
§  Michalos, A. C. (1991). Global report on student well-being. New York: Springer-Verlag.
§  Okun, M. A., and George, L. K. (1984). Physician and self-ratings of health, neuroticism, and subjective well-being among men and women. Personality and Individual Differences, 5, 533-39.
§  Ryff, C. D. (1991). Possible selves in adulthood and old age: A tale of shifting horizons. Psychology and Aging, 6, 286-295.
§  Taylor, , S. E., & Armor, D. A. (1996). Positive illusions and coping with adversity. Journal of Personality, 64, 873-898.
§  White, J. M. (1992). Marital status and well-being in Canada. Journal of Family Issues, 13, 390-409.

Fericirea nu este ceva gata facut...ea este o constructie a mintii


Din cele mai stravechi timpuri fericirea a preocupat omenirea, fiind abordata intr-o varietate de forme, filozofic, teologic, stiintific-medical si cautata de fiecare dintre noi. Desi nu exista stare mai ravnita decat fericirea,  nu am putea-o defini. Pentru unii fericirea inseamna bani, pentru altii o familie, o casa sau o cariera stralucita. In psihologie exista trei linii care ar defini fericirea: starea de bine, adica placerea sau senzatia de liniste sau de multumire de moment; gandurile - daca ne uitam in trecut suntem multumiti de ce a trecut si de ce urmeaza sa se mai intample; si dorinta de a nu ne simti rau.

"Fericirea ar consta in a agrega placeri diverse sau ar implica obtinerea unui balans complex intre diverse virtuti, placeri, realizari. Fericirea nu este sinonima cu placerea asa cum poate multa lume ar intelege. Placerea este un scop in sine, este ceva dezirabil de catre toata lumea si poate fi cuantificata si masurata stiintific prin testarea cantitatii de neurotransmitatori – serotonina si dopamina - intalnita la un moment dat in organism. Exista o diferenta clara intre placere si fericire. Fericirea nu este ceva pragmatic, nu este ceva evident ci mai degraba este un concept nepalpabil, nematerial, enigmatic si uneori misterios.", este de parere Andreea Chitu, psihoterapeut in cadrul Centrului Mindcare.


Asa cum ne sfatuieste Ben-Shahar, profesor de psihologie la Universitatea din Harvard, nu trebuie sa te intrebi daca esti sau nu fericita ci, ce poti sa faci ca sa fii fericita. Problematica fericirii a devenit mult mai tangibila potrivit ultimelor cercetari in neurologie. La baza ideilor profesorului Ben-Shahar despre fericire stau patru concepte: "tu", "poti", "fa" si "mai fericita".

1. Tu

Potrivit ultimelor cercetari stiintifice, ceea ce simtim la nivel intelectual, constiinta si vointa noastra ca fiinte umane, provine din creierul fizic. Asa ca, daca vrem sa ne rafinam mintea, trebuie sa incepem prin a ne intelege si a ne antrena creierul. Fiecare creier este unic, din moment ce reflecta experientele noastre unice din timpul vietii. Fiecare fiinta este unica, avand propriile aspiratii, preferinte emotionale, capacitati, si, in acelasi timp, fiecare fiinta se afla in permanenta schimbare. Astfel, "poti fi fericita" devine "tu esti singura persoana care poate actiona si aprecia ce este mai bine pentru tine".

2. Poti

Asa cum spunea neurologul spaniol Santiago Ramon: "fiecare fiinta poate, daca isi doreste cu adevarat, sa devina sculptorul mintii sale". Fiecare dintre noi are un potential imens de automotivare, fericirea presupunand atentie, intentie si antrenament. In fiecare secunda alegem la ce dorim sa fim atente astfel incat ne putem concentra asupra lucrurilor pozitive sau negative. Putem invata sa ne analizam emotiile negative sau sa le ignoram. De cele mai multe ori nu suntem constiente de alegerea pe care am facut-o si de implicatiile ei deaceea exercitiul mintii ne poate ajuta.

3. Fi

Creierul nostru este compus din miliarde de neuroni, fiecare dintre ei avand mii de conexiuni cu alti neuroni. Tot ceea ce faci activeaza o anumita constelatie de neuroni. De exemplu daca faci ceva activezi anumiti neuroni, cu cat insisti mai mult, cu atat vei pune in actiune mai multi neuroni. Astfel, conexiunea dintre ei devine mai puternica, fapt ce duce la crearea automatismelor. Unul dintre automatiseme este de exemplu cititul cuvintelor. Creierul nostru este antrenat de-a lungul a mai multor ani sa faca acest lucru. Asa se intampla cu tot ceea ce facem. Totul se traduce printr-un antrenament al mintii. Si tu poti sa te antrenezi pentru a fi fericita! Asta inseamna sa vezi, sa pretuiesti si sa exploatezi aspectele care iti aduc multumire si implinire.

4. Mai fericita


Fericirea este un concept subiectiv. Niciun specialist nu se poate uita la tine pentru a-ti spune cat esti de fericita. Nu exista instrument de masura pentru aceste trairi. Dar exista mai multe cai de a accede la fericire, cai care variaza in functie de conceptiile, dorintele, principiile si ideile fiecaruia dintre noi. "Cred ca fiecare om are o definitie proprie a starii de fericire, adica fericirea este o stare subiectiva de bine care depinde de multi factori interni, externi si de mediu. Este de cele mai multe ori o experienta personala. Este limitata la o persoana si de momentul careia ii apartine. Fericirea se poate caracteriza de o stare de bucurie, satisfactie, multumire. Poate fi gasita in feluri, locuri si scopuri diferite de la om la om.", apreciaza Andreea Chitu.


Daca combini ideea profesorului Ben-Shahar "nu trebuie sa te intrebi daca esti sau nu fericita ci, ce poti sa faci ca sa fii fericita" cu cea a lui Santiago Ramon: "fiecare fiinta poate, daca isi doreste cu adevarat, sa devina sculptorul mintii sale", vei vedea ca fericirea devine o chestiune de antrenament. Iti poti antrena mintea sa devii fericita!

In ceea ce priveste modalitatea de pastrare a fericirii Andreea Chitu ne sfatuieste: "Daca avem suficienta intelepciune, suficienta cunoastere si suficienta dragoste am putea fi fericite in orice. Evident ca inclusiv aceste calitati sunt dorite de fiecare dintre noi. Asa ca putem fi fericite cand alegem sa fim si cand stim ca ar trebui sa fim. Putem sa ne lasam sa fim fericite dar rar o facem."  Roxana Totolici

duminică, 6 iulie 2014

10 mituri despre starea de bine


• O minte puternică, antrenată şi pozitivă poate învinge cu puţin efort factorii deprimanţi; dacă nu vreţi şi nu permiteţi să fiţi deprimaţi, nu veţi fi!


Sunt multe mituri în lumea în care trăim, şi de multe ori ne întrebăm câte dintre ele sunt adevărate şi câte sunt false. Surprizele vin de la unele pe care le considerăm sută la sută valabile. Iată câteva exemple de mituri despre starea de bine şi despre modurile în care aceasta poate fi influenţată.

Mitul 1 - Orice muzică vă ajută să vă îmbunătăţiţi starea psihică - Fals Muzica vă ajută, este adevărat, însă depinde în mare măsură de genul ei. De exemplu, unui grup de voluntari li s-a îmbunătăţit starea de spirit ascultând muzică de Mozart, dar li s-a înrăutăţit după ce au ascultat coloana sonoră din „Lista lui Schindler”.
Mitul 2 - Uleiul de măsline, somonul şi nucile vă fac să vă simţiţi mai bine - AdevăratUn studiu recent a descoperit faptul că oamenii care consumă ulei de măsline sunt mai puţin predispuşi depresiei. Somonul şi nucile sunt o sursă bună de acizi graşi Omega 3, iar unele studii sugerează că aceşti acizi au un rol esenţial asupra îmbunătăţirii stării de spirit şi este indicată consumarea unor astfel de alimente în perioadele de stres şi de anxietate.
Mitul 3 - Să intraţi în vorbă cu străinii vă ridică moralul - AdevăratCercetătorii de la Universitatea din British Columbia au descoperit că dacă intraţi în vorbă cu persoanele străine vă îmbunătăţiţi starea de spirit. Acest lucru are la bază tocmai faptul că oamenii, în general, se tem de judecata persoanelor străine, aşa că în momentul în care intraţi în vorbă cu o persoană necunoscută, care vă zâmbeşte, va avea efect benefic asupra dispoziţiei.
Mitul 4 - Când vă simţiţi bine vă daţi seama dacă cineva vă minte - FalsCercetătorii australieni au descoperit că, dacă vă aflaţi într-o dispoziţie nu tocmai bună, aveţi mai multe şanse să descoperiţi dacă cineva vă minte. Când sunt într-o stare de spirit excelentă, oamenii sunt uşor de păcălit, spun cercetătorii australieni.
Mitul 5 - Starea de spirit este contagioasă - AdevăratUn studiu recent a scos la iveală faptul că starea de spirit este contagioasă. Cineva aflat în preajma cuiva cu un tonus bun şi vesel se va molipsi de „fericirea” acestuia. După cum şi dacă va sta în preajma unui depresiv, mai devreme sau mai târziu va cădea în aceeaşi stare.
Mitul 6 - Exerciţiile fizice vă îmbunătăţesc tonusul psihic - AdevăratExerciţiile fizice regulate ajută la crearea de neuroni noi, vă îmbunătăţesc circulaţia sângelui la nivelul creierului şi cresc nivelul dopaminei şi serotoninei din organism, cu alte cuvinte, vă îmbunătăţesc starea de spirit.
Mitul 7 - Când îmbătrânesc, oamenii devin depresivi - FalsMai multe studii au relevat faptul că, o dată cu înaintarea în vârstă, oamenii tind să fie mai optimişti. Se pare că de vină este conştiinţa umană. Omul realizează că zilele îi sunt numărate, iar subconştientul îl împinge să se bucure de fiecare clipă la maximum şi să uite mai uşor lucrurile negative. Pe de altă parte, unii specialişti spun că totul ţine de creier. Mai exact, pe măsură ce organismul îmbătrâneşte, se activează mai repede o parte a creierului în care se formează emoţiile pozitive.
Mitul 8 - Când renunţaţi la fumat aveţi o stare proastă - FalsEste adevărat că fumătorii care renunţă la viciu sunt uşor iritaţi, însă starea de spirit este într-o continuă îmbunătăţire cu cât trece mai mult timp de când au renunţat. Însă, persoanele care au încercat de mai multe ori să se lase de ţigări şi de fiecare dată au eşuat au tendinţa de a intra în stări depresive, spun cercetătorii de la Universitatea Brown din Rhode Island, Statele Unite.
Mitul 9 - Când vă simţiţi bine sunteţi raţionali - FalsPotrivit unui studiu publicat în Jurnalul de Psihologie socială din Statele Unite, oamenii care au o dispoziţie bună nu prea mai sunt raţionali. Mai mult, cad în extreme şi tind să creadă în superstiţii. De vreme ce un anumit lucru le aduce o stare de bine, vor fi tentaţi să-l tot repete, în ideea că le va aduce în continuare o bună dispoziţie.
Mitul 10 - Vremea aduce bucurii sau tristeţi - AdevăratTot mai multe studii confirmă ipoteza că dispoziţia unui om poate fi influenţată de vremea de afară. Soarele şi cerul senin sunt asociate cu buna dispoziţie, iar frigul şi vremea urâtă duc la accentuarea stărilor depresive.

Despre somn

Lipsa somnului îngraşă - Adevărat
Este important să nu pierdeţi nicio oră din noapte, deoarece corpul va resimţi oboseala şi va încerca să-şi recapete energia prin orice metodă, inclusiv prin creşterea poftei de mâncare.
Unii oameni au nevoie de mai puţin repaus - FalsExistă persoane care au nevoie de mai puţin de şase ore pe noapte pentru a fi odihnite şi a-şi păstra sănătatea intactă, dar acest procentaj este destul de mic. Dacă faceţi parte din această categorie, un indiciu este acela că vă treziţi singuri dimineaţa, fără să sune alarma, chiar şi în zilele de concediu, fără să vă simţiţi obosiţi. Cele mai multe persoane au însă nevoie de opt ore de odihnă pe noapte, procentajul restului fiind sub 1%.
Contează ora la care adormiţi - AdevăratPersoanele care stau treze noaptea sunt de trei ori mai predispuse la depresie şi la alte boli decât celelalte, chiar dacă orele dormite sunt aceleaşi. Experţii susţin că acest fenomen se datorează undelor magnetice ale Pământului, ce rezonează cu undele noastre cerebrale. Între orele 20:00 şi 00:00, frecvenţa Pământului este ideală pentru a avea un somn liniştitor, iar după acest interval ea creşte, noi nemaiputând să ne odihnim la fel de bine. Deci, cu cât vă veţi culca mai devreme, cu atât vă veţi trezi mai odihniţi. Dacă nu vă puteţi adapta dintr-o dată, începeţi cu 15-20 de minute diferenţă pe zi.
Exerciţiile fizice seara nu vă lasă să dormiţi - FalsDe fapt, cercetările arată că nici cele mai grele exerciţii nu fac rău seara, înainte de culcare, dar cel mai bine este ca fiecare să testeze acest lucru pe propria piele.
Odihna puţină scade randamentul - AdevăratPierzând câte o oră la fiecare somn, într-o săptămână se adună şapte ore, adică echivalentul unei nopţi întregi de somn. Dacă pierdeţi 90 de minute într-o noapte, vă veţi reduce capacitatea de funcţionare de a doua zi cu 32%. Memoria, atenţia şi eficienţa vor scădea, rezultatul fiind asemănător cu consumul de alcool. Acesta este şi motivul pentru care au loc multe dintre accidentele rutiere.
Moţăiala mai rău oboseşte - FalsAnumite persoane spun că puţin somn mai rău îi oboseşte, dar un moment de aţipire sub 20 de minute ar trebui să învioreze. În timpul somnului, creierul produce unde ce corespund perioadei de somn. După 20 de minute, acestea se schimbă şi este posibil să vă treziţi obosiţi, deoarece intraţi în faza de somn adânc. De aceea este bine să vă odihniţi câteva minute, nu mai mult de 20, când vreţi un plus de energie, dar nu aveţi timp pentru câteva ore bune de somn. (Gabriela Niculescu)

miercuri, 2 iulie 2014

Tipurile de ataşament şi modul în care afectează relaţia de cuplu

Relaţiile de cuplu, iata un subiect care nu conteneşte să ne suscite interesul! Cu toate că viaţa se desfăşoară pe mai multe coordonate, putem spune chiar că este împărţită în mai multe vieţi: viaţa profesională, viaţa socială, viaţa familială, viaţa de cuplu, se pare că viaţa de cuplu este cea asupra căreia ne îndreptăm atenţia cu predilecţie. Discuţiile cele mai intime cu prietenii se învârt în jurul relaţiei cu partenerul, a ultimelor păţanii în cuplu, a dorinţelor neîmplinite, a neliniştii privitor la viitorul relaţiei, sau a fericirii de a fi în cuplu şi de a te bucura de partener. De-a lungul timpului s-au scris nenumărate romane, poezii, istorii de dragoste; tema principală a cântecelor pe care le auzim pretutindeni este indubitabil iubirea; regi, regine, prinţi şi prinţese au devenit celebri prin istoriile lor de amor tumultoase; filmele şi piesele de teatru transpun vârtejurile amoroase, culmile şi abisurile sentimentale prin care trec personajele, ajungând în cele din urmă la sentimentul suprem de fericire dat de împlinirea iubirii, sau dimpotrivă, la perspectiva sumbră a iubirii pierdute pentru totdeauna.

Oricum ar fi, regăsită sau pierdută, se pare că dragostea modifică poziţionarea în faţa vieţii şi conferă sens, esenţă, substanţă existenţei. Aparent societatea s-a construit în aşa fel încât să nu putem vorbi despre împlinire personală în absenţa unei persoane semnificative, pe care să o iubim şi care să ne iubească. De multe ori însă idealurile de iubire depăşesc cu mult posibilităţile realităţii, şi totuşi ne chinuim să le atingem, vrem cu tot dinadinsul să umplem un pat al lui Procust mult prea lung şi nu de puţine ori ne rupem în bucăţi încercând să ne supunem idealului, chinuindu-ne atât pe noi, cât şi partenerul.

Poate vă regăsiţi în cele de mai sus, sau poate nu, poate vi se pare că dragostea chiar nu valorează mare lucru şi că este incorectă o asemenea generalizare. Chiar dacă sunteţi sau nu de acord, aveţi dreptate! Cu toate că într-adevăr suntem înconjuraţi de presiunea de a iubi, relaţiile de cuplu cântăresc diferit în funcţie de persoană, unul din factorii importanţi în această raportare diferită fiind stilul de ataşament caracteristic fiecăruia. În cele ce urmează voi prezenta câteva date esenţiale legate de teoria ataşamentului, de stilurile de ataşament şi de modul cum aceste stiluri ne influenţează relaţia cu partenerul.

Teoria ataşamentului

Bowlby (1969, 1989) a dus o muncă de pionierat în ceea ce priveşte ataşamentul, încercând să explice modul în care se formează legăturile afective între oameni. Inspirat fiind de lucrările lui Konrad Lorentz şi de studiile lui Harlow, el a postulat sintagma “relaţie primară de ataşament”. Această relaţie primară de ataşament se realizează la copil în primele luni de viaţă, în funcţie de interacţiunea cu mama sau cu persoana care îl îngrijeşte. Ataşamentul primar are o funcţie de bază de natură evoluţionistă, şi anume aceea de a păstra copilul în viaţă, acesta fiind în totalitate dependent de ceilalţi. Astfel, copilul caută proximitatea mamei şi se nelinişteşte atunci când mama dispare din cameră, el percepând absenţa ei ca pe un abandon.

Ataşamentul sănătos conduce la o bază de securitate, care îi permite copilului să exploreze mediul înconjurător, explorare atât de necesară pentru dezvoltarea sa. Separările frecvente de persoana de ataşament reduc acest sentiment de siguranţă şi comportamentul de explorare a mediului este vizibil afectat.
În baza a ceea ce se întâmplă în aceste prime luni de viaţă, persoana îşi creează un model intern de lucru, un fel de hartă în care sunt reprezentate tiparele de relaţie cu figurile de ataşament, care depăşeşte perioada copilăriei şi persistă de-a lungul vieţii.

Pornind de la teoria lui Bowlby, Bartholomew (1990) a creat o clasificare a tipurilor de ataşament, delimitându-le în patru categorii distincte. Dintre acestea, o singură categorie se referă la un ataşament sigur, securizant, în timp ce restul de trei categorii reprezintă forme de ataşament nesigur.

Stilurile de ataşament

1. Ataşamentul securizant se caracterizează printr-o imagine pozitivă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi, determinând în general mulţumire cu privire la relaţia cu partenerul. Persoanele cu acest tip de ataşament se simt confortabil în intimitatea creată în cuplu, însă ţin la autonomia lor, ştiind să alterneze cele două situaţii. O persoană cu un stil de ataşament securizant va tinde să aibă mai multă încredere în partenerul de cuplu, nu va simţi nevoia să vorbescă des la telefon cu acesta, va putea suporta şi chiar se va bucura de situaţia în care fiecare să aibă libertatea de a ieşi separat cu prietenii în oraş, va şti cum să-şi susţină partenerul fără să îl sufoce cu atenţia sau cu grija sa, va avea o toleranţă mai mare la situaţiile ambigue şi nu va cere multe explicaţii cu privire la unde şi cum şi-a petrecut partenerul timpul în perioadele în care au fost separaţi.

2. Ataşamentul anxios-preocupat este caracterizat de o imagine de sine negativă şi o supravalorizare a partenerului, ce conduce la dependenţa de acesta. Aceste persoane caută un grad înalt de intimitate cu partenerul, doresc aprobare din partea acestuia şi atenţia lui continuă. Au tendinţa de a avea manifestări emoţionale exagerate, se tem în permanenţă că relaţia se va sfârşi, doresc să-i facă pe plac partenerului în orice situaţie, acesta putând să ajungă să reproşeze lipsa de iniţiativă sau de personalitate. Sunt persoane bănuitoare, care nu au niciodată încredere deplină în cel de lângă ele şi care au nevoie să petreacă un timp cât mai îndelungat cu partenerul sau să vorbească des la telefon în momentele în care nu sunt împreună.

3. Ataşamentul temător-evitant se regăseşte la persoanele care au atât o imagine de sine negativă, cât şi o imagine negativă asupra partenerului, astfel temându-se să dezvolte şi să menţină relaţii de apropiere emoţională. Aceşti oameni se află într-un stadiu de ambivalenţă, pe de o parte îşi doresc foarte mult să aibă o relaţie de cuplu, pe de altă parte se tem foarte mult de ceea ce ar putea să se întâmple şi de suferinţa pe care ar putea să o îndure în caz că lucrurile nu merg bine. Ei au tendinţa să nu îşi crediteze partenerii cu încredere şi să se considere pe ei înşişi nedemni de a fi iubiţi.

4. Ataşamentul de tip respingere-evitare se caracterizează printr-o imagine pozitivă de sine şi o imagine negativă asupra celorlalţi, fapt ce conduce la evitarea ataşamentului. Aceste persoane au nevoie de un înalt nivel de independenţă, considerându-se autosuficiente şi declarându-se neatinse de problemele sentimentale. Ele tind să îşi înfrângă sentimentele, iar în cazul în care suferă o respingere se distanţează de partener, despre care oricum aveau o imagine negativă. Astfel aceşti oameni pot părea foarte reci din punct de vedere afectiv, indisponibili de a oferi ceva, având capacităţi reduse de a-şi oferi suportul, sprijinul şi înţelegerea.

Ataşamentul preocupat şi cel temător corelează cu anxietatea socială

Dacy, Davila şi Beck (2002, 2005) au investigat stilurile de ataşament ale studenţilor ce prezentau anxietate socială. Ei au constatat o corelaţie pozitivă între anxietatea socială şi tipurile de ataşament preocupat şi temător. Aceşti studenţi aveau mai puţini prieteni şi mai puţine experienţe de cuplu, prezentau dificultăţi în ceea ce priveşte intimitatea şi încrederea în ceilalţi, supradependenţă de alţii, comportamente de evitare a conflictului şi teama de respingere.

Autodezvăluirea ca factor favorizant al satisfacţiei în cuplu

Alţi cercetători (Dion, Dion, Keelan) au încercat să afle de ce persoanele cu un tip de ataşament securizant experimentează un grad mai mare de satisfacţie în relaţia de cuplu. Ei au luat în considerare factorul “autodezvăluire”. Ceea ce au descoperit a fost că participanţii la studiu cu un stil de ataşament securizant împărtăşeau mai multe informaţii intime, personale, cu partenerii de cuplu decât cu necunoscuţi şi se simţeau mai în largul lor discutând cu partenerul decât cu un necunoscut de sex opus, în timp ce persoanele aparţinând fiecăruia dintre cele trei tipuri de ataşament nesigur nu prezentau această diferenţă între discuţiile cu partenerul şi cele cu un străin de sex opus.

În relaţia dintre stilul de ataşament şi autodezvăluire cercetătorii au mai descoperit că nu doar capacitatea cuiva de a se autodestinui conduce la un grad mai mare de intimitate în cuplu, ci şi capacitatea unei persoane de a facilita autodezvăluirea, făcând partenerul să se simtă confortabil şi acceptat, conduce la dezvoltarea şi menţinerea unui nivel ridicat de intimitate psihologică.

Ce este de făcut în absenţa unui stil de ataşament securizant pentru obţinerea împlinirii romantice?

În ciuda faptului că stilul de ataşament se dobândeşte în copilărie, este bine să nu îl privim ca pe o fatalitate, ca pe un dat care subjugă şi condamnă la nefericire. Este important de reţinut că suntem într-o continuă dezvoltare şi că este în puterea fiecăruia să se schimbe, să modifice acele aspecte din interiorul său care creează bariere inconştiente în calea autorealizării. Primul pas spre schimbare este conştientizarea, cu cât devenim mai conştienţi de noi înşine cu atât putem să ne privim cu mai mare uşurinţă din exterior, din postura martorului, a observatorului, şi să identificăm acele aspecte care se repetă şi care ne creează disconfort. Astfel, identificând tipul nostru de ataşament putem să intrăm într-o relaţie reparatoare cu un partener care să fie dispus să ne ofere o legătură afectivă securizantă. Însă nu putem să pretindem unui partener acest lucru, putem doar să-i cerem.

Relaţia terapeutică este o altă situaţie prin care se poate dobândi un stil de ataşament securizant. Întâlnirile care se desfăşoară cu regularitate, prezenţa sigură a terapeutului la ora şi la data stabilită, acceptarea necondiţionată a clientului, creează un cadru de siguranţă şi de creştere. Acest fapt este certificat şi prin intervenţia psihoterapeutică a lui Florence Schmitt cu o pacientă schizoafectivă, intervenţie bazată pe stabilirea unui nou tipar de ataşament şi care a avut rezultate favorabile. Schmitt a petrecut o jumătate de oră în fiecare zi, de la 11:00 la 11:30 cu Priscilla, o pacientă care fusese internată de 17 ori la psihiatrie pe parcursul a 7 ani, dosarul ei conţinând 200 de pagini şi diverse diagnostice. În toţi aceşti ani nimeni nu reuşise să stabilească un contact cu pacienta, ea dispărând din spital dupa 6-8 săptămâni şi căutând tratament în altă parte. Pe parcursul celor 6 luni de întâlniri zilnice cu terapeuta, Priscilla a dobândit un nou tipar repetat de a fi cu cineva, construindu-şi în acest fel o bază de securitate. Ataşamentul sigur i-a permis Priscillei să îi spună istoria ei dureroasă terapeutei. Aşadar, alianţa terapeutică formată a permis crearea unor noi reprezentări ale sinelui, ale celorlalţi şi ale relaţiilor dintre oameni. Cazul Priscillei este unul dificil, fiind vorba de patologie, însă iată că şi aici a fost posibilă schimbarea tiparului de ataşament.


În concluzie, stilul de ataşament influenţează relaţiile noastre de cuplu, determină, printre altele, gradul de apropiere pe care îl avem cu partenerul, încrederea pe care i-o acordăm, dar şi încrederea în noi înşine în cadrul relaţiei, nivelul de independenţă cu care ne simţim confortabili, nevoile şi disponibilitatea de a susţine. În cazul în care stilul nostru de ataşament nu este unul securizant, putem găsi oricând persoane în jurul nostru dispuse să vindece şi să închidă vechile răni, este însă important să cerem acest lucru într-un mod matur, fiind conştienţi de nevoile noastre şi comunicându-le partenerului, astfel încât să primim în cadrului unui schimb, amintindu-ne că nu mai suntem copii şi că nimeni nu este dator să ne îndeplinească toate dorinţele, neglijând propriile nevoi. Pe lângă aceasta, este important de ştiut şi că fiecare stil de ataşament are şi părţile sale pozitive, iar atâta timp cât nu există suferinţă schimbarea radicală nu se impune. În cele din urmă, noi suntem singurii în măsură să stabilim direcţia şi ritmul în care vrem să ne dezvoltăm, nu există reguli şi norme, ci există libertatea individuală.
(Andreea Matauan)

Referinţe bibliografice

Dion, K.L, Dion, K.K, Keelan, J.P. (1998) Attachment style and relationship satisfaction: test of a self-disclosure explanation, Canadian Journal of Behavioural Science, Ottawa: vol 30, iss. 1, p. 24
Nielsen, K.E.J., Cairins, S.L. (2009) Social Anxiety and Close Relationships: A Hermeneutic Phenomenological Study, Canadian Journal of Counselling, Kanata: vol. 43, Iss. 3, p. 178-197
Schmitt, F., Lahti, I., Piha, J. (2008) Oferă teoria ataşamentului resurse noi în tratamentul pacienţilor schizoafectivi?, American Journal of Psychotherapy, Vol. 62, p. 58-80


Teoria atasamentului

Teoria atasamentului are o importanta fundamentala pentru intelegerea tulburarilor grave ale personalitatii. In ceea ce priveste geneza unei tulburari a personalitatii, este necesar sa se ia in consideratie atat diferentele temperamentale deja prezente la nastere determinate genetic, precum si unul din factorii care contribuie la conditionarea calitatii interactiunilor psiho-sociale cum ar fi stilul de atasament. Variatiile gradului in care sunt prezente la nas- tere dimensiuni de temperament precum cautarea noutatii, evitarea monotoniei, agresivitatea contribuie la influentarea calitatii tranzactiilor dintre copil si aceia care-l ingrijesc, in definitiv a stilului de atasament. Hay (1980) a precizat ca un atasament sigur este o preachizitie fundamentala a invatarii. Acest cercetator a afirmat ca pana si urmarirea figurii de atasament are functia de a facilita invatarea. Atasamentul devine astfel o faza obligatorie a procesului de invatare, deci a dobandirii caracterului, a doua dimensiune majora a personalitatii achizitionata prin invatare. Conceptiile bazate pe teoria atasamentului tratate amplu in lucrarile grupului lui Guidano, Liotti si Reda (Guidano si Liotti, 1983; Reda, 1986; Guidano, 1987; Liotti, 1991) permit, pe baza analizei tipului de atasament, sa se faca predictii asupra principalelor caracteristici ale tulburarii de personalitate ce se vor intalni mai tarziu in viata adulta.

John Bowlby s-a desprins foarte repede de conceptia motivatiilor umane centrata pe gratificarea pulsiunilor primare dezvoltata de Freud si, utilizand o abordare etologica, a fost preocupat sa demonstreze ca atasamentul la o figura principala este un proces independent si primar, ce reprezinta o caracteristica universala a primatelor, inclusiv omul, si ca este prezenta chiar si la specii inferioare. Dupa John Bowlby, atasamentul este o clasa de comportamente sociale cu o functie specifica proprie, care este in mod esential aceea de a putea mentine proximitatea cu o alta fiinta a propriei specii considerate mai puternice si in masura sa protejeze.Nevoia de atasament face parte din necesitatile de baza ale fiintei umane, este innascuta si are drept scop supravietuirea. Interactiunea genotipului cu factorii de mediu: stimuli, persoana de referinta si nisa de protectie duc la formarea matricei primare de atasament. Securitatea s-ar defini prin asigurarea unui spatiu in care nivelul de stres perceput de copil e minimum si prin faptul ca-i permite o explorare interesanta, stimulativa, cu stimuli pozitivi, interesanti pentru constituirea unei matrice de atasament sigur. Prin repetari si experiente succesive, se structureaza scheme comportamentale, care asigura formarea unui sistem coerent, cu semnificatii clare pentru partenerii in actiune, generand la copil un tip de atasament sigur. Absenta fizica a persoanei care acorda ingrijiri sau incoerenta si inconsistenta stimulilor, impredictibilitatea cu care il invadeaza sau il lasa in asteptare, oscilatiile de intensitate imprevizibile ale stimulilor, bruschetea manipularilor sau absenta oricarei atingeri creeaza un haos in interpretari care nu lasa loc sistematizarilor si decodarilor necesare si ca urmare vor conduce la formarea unei matrice de atasament nesigur sau dezorganizat. O precizare importanta a lui Bowlby este ca dezvoltarea atasamentului si vicisitudinile sale succesive presupun prin definitie o diada adultcopil aflata in interactiune. Pentru crearea unui sistem de atasament, cei doi parteneri trebuie sa participe activ in acest sistem intr-un mod comprehensibil unul pentru altul. Interactiunea, necesitand acordaj afectiv la inceput mai ales din partea adultului, presupune integritatea senzoriala a celor doi (comunicare din priviri, atingeri, pozitii confortabile in contact strans, recunoastere reciproca prin mirosuri, gusturi), care, legate de prezenta reconfortanta, dau sensul „imparta- sirii” (sharing). Astfel, adultul gaseste pentru copil, explica, “traduce”, “decodeaza” semnificatia mediului complex,redandu-i copilului informatia procesata de cele mai multe ori prin comunicare non-verbala dintr-un sistem senzorial in altul. Asa isi reprezinta sugarul lumea in semnificatia ei pentru fiinta sa in acea conjunctura in prezenta si proximitatea celuilalt, care devine investit cu incredere sau suspiciune, prin suprapunere cu propriile trairi. Un adult, el insusi cu un sistem de atasament sigur dobandit in interactiune cu proprii parinti intr-o nisa stabila, are toate sansele sa transmita acela si tip de atasament copilului.
Interesul aratat teoriei lui Bowlby asupra atasamentului (1969/1982,1973,1980) dateaza de scurt timp. Investigatiile sale au inceput prin observarea bebelusilor ce se aflau in camine, separati de familie pentru o lunga perioada de timp. Copiii protestau adesea vehement, plangeau si aruncau cu obiecte in cautarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau inapoi persoana la copil. Daca insa protestul vehement nu reusea sa aduca inapoi persoana dorita, copiii intrau in al doilea stadiu – disperarea – si deveneau tacuti. Daca, in final, copiii nu erau reuniti cu protectorii, intrau in cel din urma stadiu: detasarea. In aceasta perioada copilul isi reia activitatea normala, in absenta protectorilor, capatand adeseori independenta. Pe baza acestor observatii s-au delimitat trei stiluri de atasament, ce reprezentau natura interactiunii dintre protector si copil: atasamentul securizant, in care protectorul este sensibil si raspunde nevoilor acestuia; atasamentul evitant, in care protectorul este distant si nu este disponibil; atasamentul anxios-ambivalent, in care protectorul prezinta o inconsistenta in comportamentul sau ori nu raspunde deloc.
Modele internalizate de reprezentare a atasamentuluiConform lui Bowlby, in primul an de viata, un copil, prin experientele timpurii cu persoanele de ingrijire, dezvolta o reprezentare mintala a sinelui si a figurilor de atasament ce raman destul de stabile in timp. Modelele internalizate de reprezentare a sinelui si a celorlalti au scopul de a organiza si procesa informatii referitoare la ata- sament si de a planifica actiunile viitoare. In etapele urmatoare, reprezentarea atasamentului de copilul mic devine fundamentul dezvoltarii personalitatii sale. Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, copilul mic si, mai tarziu, prescolarul, scolarul, adolescentul si adultul dezvolta expectante despre sine si altii ca fiind dorit sau nedorit, demn de ingrijiri si protectie din partea altora, disponibili sau indisponibili spre a i-o oferi. Modelul internalizat de reprezentare a atasamentului mama-copil constituie doar o prima etapa, fiinta umana orientandu-se spre un sistem individual, caracterizat printr-o reglare interna a sinelui atat la nivel cognitiv, cat si emotional. Reglarea emotionala, atat la nivel intrapsihic, cat si interpersonal, reprezinta o achizitie fundamentala a dezvoltarii psihologice a copilului. Emotiile joaca un rol important pentru a ajuta la evaluarea mediului inconjurator, a disponibilitatii figurilor de atasament si, nu in ultimul rand, in a mentine un sens al sigurantei interioare. Aceste functii de reglare opereaza pe doua niveluri: 
·         la un nivel de baza al emotiilor, precum teama si disconfortul, activeaza sistemul de atasament si comunica mamei/persoanei de ingrijire nevoia copilului de protectie si confort;
·         la un nivel mai inalt, emotiile asigura copilului feed-back-uri despre incercarile sale reusite de a obtine confort si de a mentine o relatie, cu un “celalalt” semnificativ pentru sine.
Tipuri de atasament la copil si adult Central in teoria lui Bowlby este conceptul de comportament relativ la atasament (“attachment behavior”), studiat apoi in profunzime de alti cercetatori cu ajutorul unei strategii de observare particulare dezvoltate de Mary Ainsworth (Ainsworth si altii, 1978; Main&Weston, 1982). Un avantaj al focalizarii acestui tip de comportament consta in faptul ca el este usor de observat si cuantificat si ca, in acelasi timp, se poate acorda cu usurinta atentie atat comportamentelor ce releva cautarea proximitatii, cat si acelora ce releva opusul (evitarea proximitatii).
Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atasamentului, a elaborat bine cunoscutul experiment “Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atasamentului, formate deja la 1 an/1 an si jumatate. Aceasta procedura supune copilul la sapte situatii a cate trei minute, total 21 de minute, urmarind interactiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama si copilul, in conditii de stres prin schimbare de mediu si in prezenta unei persoane nefamiliare copilului. Camera in care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil si, in acelasi timp, este un mediu interesant, plin de jucarii, de noutati interesante de explorat. Comportamentul copilului este cotat de cercetatori in faza de reuniune cu mama care l-a lasat 3 minute cu o persoana straina si a revenit, ca apoi sa il lase din nou singur pentru 3 minute, urmand sa revina mama dupa alte 3 minute. In acest experiment, atentia se concentreaza asupra comportamentului manifestat de copil in toate episoadele, pentru a vedea daca acesta se simte mai bine in prezenta mamei. In urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament:
1. Copilul atasat sigur: Este suparat cand mama pleaca lasandu-l in acest loc strain, dar la intoarcerea mamei cauta proximitatea ei si accepta confortul care i se ofera. De asemenea, poate fi putin afectat de plecarea mamei, dar la revenire ii adreseaza un zambet sau ii cauta privirea si se lasa mangaiat.
2. Copilul cu atasament nesigur

 - anxios-evitant: Este nesigur in explorare, se desprinde greu de mama, este rezervat si timid, la plecarea mamei se calmeaza greu, dupa reintalnire, desi se lasa luat in brate, pastreaza o mica bariera (fie o mana, un cot) intre corpul mamei si al sau fiind vigilent, conform experientelor anterioare.
-          anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu exploreaza mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la intoarcerea ei nu se lasa luat in brate, ci se zbate, se loveste incercand “sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie sa transmita toata nefericirea acumulata, de teama ca nu este inteles corect in incercarile lui de a face fata stresului.
-          ambivalent: Copilul este anxios dupa despartirea de mama; este afectat in timpul separarii; ambivalent, cand cauta si evita simultan contactul cu mama.
3. Copilul cu atasament dezorganizat: Exploreaza mediul haotic, fara scop. La plecarea mamei, se lasa consolat de persoane straine, prezinta un comportament adeziv sau indiferent, atat fata de straini, cat si fata de parinte, nu pare sa diferentieze persoanele familiare de cele straine sau pare indiferent fata de tot sau toate. Acesti copii se pare ca au o istorie in care nu s-au putut atasa de nici un adult semnificativ, fie prin absenta fizica a acestuia, fie ca nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existand pentru acesti copii un risc extrem de inalt in personogeneza, cat si pentru psihopatologie sau o existenta marginala.
Mary Main extinde perspectiva teoriei atasamentului studiind istoria de viata a adultului cu referire la sistemul de atasament (figura principala si figurile secundare de atasament), incercand sa determine o corespondenta intre tipurile de atasament descrise in mica copilarie si comportamentele adultului posibil manifeste in intimitate, in cuplul cu partenerul de sex opus, dar mai ales in cele cu proprii copii. “Interviul de Atasament al Adultului” (The Adult Attachment Interview, AAI), dezvoltat de Nancy Kaplan si Mary Main, cere individului sa reflecteze asupra relatiilor de atasament precoce si asupra experientelor acestuia in acest sens. Pe baza acestui interviu putem descrie urmatoarele tipuri de atasament la adult, corelate cu tipurile de atasament din mica copilarie si respectiv tipul de atasament care se poate dezvolta la copiii acestor adulti.
1. Adultul atasat autonom. In copilarie a fost atasat sigur, a dobandit un grad de independenta, autonomizare, poate descrie coerent experientele proprii de atasament, chiar daca sunt dureroase. Este capabil de realizarea cu usurinta a proceselor de adaptare.  - Detasare, fiind increzator in unicitatea si forta cuplului si a capacitatilor fiecaruia de a reface echilibrul temporar pierdut. Poate descrie dificultati cu parintii, inclusiv traume sau abandon, dar isi mentine o inteleapta balanta in integrarea trecutului cu experientele sale actuale. In relatia cu copilul prezinta incredere in sine ce-i permite creativitate, flexibilitate in aceasta relatie. Calmeaza si reconforteaza partenerul (copilul etc.) intr-o relatie de placere impartasita, imprimand copilului un atasament sigur, iar partenerului adult, securizare.
2. Adultul cu atasament dezinteresat (indiferent). In copilarie corespunde unui atasament ambivalent (evitant), presupune experiente amprentate de teama. Este inflexibil si evitant (decat sa raneasca din nou, mai bine pretinde ca nu e interesat de acea relatie, in care este sigur ca va esua din nou si acest lucru i se pare de netolerat).Idealizeaza relatia cu parintii, este incoerent si inconsistent in relatarea amintirilor despre copilarie, persista obsesiv in afirmatiile standard pozitive despre rolurile parentale. Tinde sa idealizeze copilaria, descriind-o ca sigura, minunata, dar imaginile evocate nu constituie suportul pentru protectie si ingrijire, care, de fapt, reprezinta portretul actual idealizat al persoanei in cauza.
3. Adultul cu atasament preocupat. In copilariecorespunde unui atasament anxios rezistent, este invadat de amintiri dureroase in care relateaza drama inconstantei, incoerenta experientelor micii copilarii; Interactioneaza imprevizibil la stari de frustrare, cu agresivitate, manie, iar histrionismul posibil are un patetism greu de confundat. Nu are structurat un sistem de atasament anume in care sa poata avea totala incredere, fiind suspicios, e gelos pe orice alt tip real sau imaginar de relatie al persoanei iubite. Se chinuie pe sine si pe altii cautand dovezi, niciodata suficiente. Devine astfel abuziv in relatiile de intimitate sau va imita modelul propriilor parinti, transmitand in acest fel un sistem de atasament nesigur anxios copilului.
4. Adultul cu atasament dezorganizat (cu doliu si traume nerezolvate):
- corespunde in copilarie atasamentului dezorganizat; este impredictibil si dezorganizat in relatii; face experiente nerealiste. Speculeaza fara suport. Este un dezadaptat, potential adictiv la alcool si drog, aflandu-se aproape in imposibilitatea de a-si asuma rolul de partener de cuplu sau parental; in mod predictibil se poate afirma ca isi expune copilul la abuz sau neglijare. In cazul neinterventiei determina un atasament dezorganizat si la copil;
- important de precizat este faptul ca o interventie de specialitate poate modifica, redirectiona tipul de atasament, cu conditia ca interventia sa aiba loc inainte de varsta de 5 ani a copilului (deoarece la varsta adulta interventia nu poate schimba tipul primar de atasament, dar poate fi eficienta la persoanele cu potential cognitiv nealterat, care sunt dispuse la acceptarea unui suport, obtinandu-se un comportament fata de copil asemanator atasamentului sigur autonom).
Beneficiile atasamentului sigur. Atasamentul sigur reflecta increderea pe care copiii o au in relatiile cu persoanele de ingrijire. Copiii cu relatii de atasament sigure vor profita la maximum de oportunitatile din viata, vor fi apreciati de colegi, vor avea capacitati de lider si abilitati sociale si vor fi mai increzatori in ei decat alti copii. De fapt, atasamentul sigur asigura posibilitatea de a-si defini limitele propriei stari de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a cauta mentinerea in aceste limite acceptabile a propriei fiinte, ceea ce inseamna a avea “bariere sanatoase” care pot functiona ca baza pentru legaturi sanatoase, stare de echilibru cu propria persoana si cu ceilalti. Intr-un studiu realizat de Cowan, Cohn si Pearson (1996) s-a observat ca interactiunile maritale si stilurile parentale sunt corelate cu nivelul de intelegere a experientelor de atasament. Cercetatorii au gasit ca un istoric al atasamentului sigur legat de tata este predictiv pentru un comportament extrovertit al copilului, in timp ce un atasament sigur doar fata de mama va indica comportamente introvertite.
Repercusiunile atasamentului nesigur. Copiii cu atasament anxios, anxios rezistent si dezorganizat se indreapta pe un drum plin de probleme si conflicte al propriilor relatii atat ca si copii, cat si ca adulti. Modelele internalizate de reprezentare a relatiilor timpurii formeaza modul in care individul interactioneaza cu lumea (Sroufe, Carlson, Levy&Egeland, 1999). Astfel, copiii cu atasament anxios vor fi mai dependenti, cei cu atasament anxios rezistent vor fi cei mai dificili prieteni, cu manifestari rautacioase si manipulatorii, iar cei descrisi ca dezorganizati vor fi narcisi sti si incompetenti sau dificil de inteles din punct de vedere social (candidati la o patologie de tip tulburare de personalitate borderline – Sroufe, 2000).
Rolul stilului de atasament in structurarea personalitatii.In abordarea etiopatogenetica a tulburarilor de personalitate astazi se discuta de implicarea mai multor factori. In mod deosebit, mai multi cercetatori subliniaza ideea potrivit careia modelele operationale disfunctionale relevate de acesti pacienti s-au dezvoltat adesea intr-un context de atasament nesigur. Tocmai de aceea disfunctionalitatea unor astfel de tulburari apare ca deosebit de evidenta in contextul relatiilor interpersonale, care sunt intotdeauna interpretate de subiect impotriva fondului schemelor interpersonale incorporate. Tulburarile de personalitate, cel mai frecvent luate in discutie, in al caror istoric de dezvoltare se discuta de tulburarea de atasament ca element important al vulnerabilitatii sunt tulburarea de personalitate borderline, histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv.  Conform teoriei vulnerabilitate-stres in psihiatria contemporana, persoanele diagnosticate cu tulburare de personalitate sunt considerate vulnerabile intrucat prezinta in primul rand o vulnerabilitate de fond – tulburarea de personalitate pervaziva -, vulnerabilitate augmentata de cele mai multe ori de vulnerabilitatea de mediu (reducerea retelei de suport social, pierderea unor statute si roluri sociale, stresori psiho-sociali cumulati). Aceasta vulnerabilitate de fond numita tulburare de personalitate ar putea fi compensata prin factori protectori socio-familiali (de exemplu, conferirea de roluri sociale care sa conduca la cresterea stimei de sine, dezvoltarea unor abilitati de coping la stresori – Lazarescu, 1994). Din perspectiva psihodinamica s-a vorbit de prezenta mecanismelor de aparare imature la indivizii cu tulburari de personalitate, ce contribuie la lipsa lor de responsabilitate, tendinta de a da vina pe altii (Miclea, 1997). In contextul unei noi conceptii asupra inconstientului, sistematizarea biaxiala a mecanismelor de coping din perspectiva paradigmei cognitiviste ofera un cadru conceptual care salveaza cate ceva din teoria psihanalitica asupra mecanismelor de aparare. Termenul de “coping” – sinonim cu mecanism de adaptare, mecanism de gestiune a stresului - reprezinta toate modalitatile de a face fata stresului pe care le utilizeaza fiinta umana sau altfel spus orice mecanism de preventie si adaptare la stres, orice tranzactie intre subiect si mediu in vederea reducerii intensitatii stresului. Mecanismele de coping se grupeaza in: comportamentale, cognitive, neurobiologice.Coping-ul comportamental grupeaza toate comportamentele care au functia de a preveni sau reduce reactia de stres.Coping-ul cognitiv vizeaza medierea informationala, modalitatile de prelucrare a informatiei. Are loc medierea cognitiva printr-o cascada de evaluari si reevaluari ce vizeaza nu numai natura stresorului, ci si reactiile subiectului la situatia stresanta. Astfel, prin modularea acestor procesari cognitive, consecintele stresante trebuie sa fie minime. Mecanismele de coping cognitiv pot fi dispuse pe o axa continua confruntare-evitare. Confruntative – vizeaza abordarea directa a situatiilor problematice, traumatizante si cautarea unei solutii optime pentru reducerea impactului ei. Evitative – vizeaza prelucrarea selectiva a informatiei negative. Selectivitatea se realizeaza in doua modalitati principale:
1.      scotomizarea (procesul mintal prin care individul trece cu vederea contradictia dintre „vorbe“ si „fapte“) informatiei negative traumatice, acest tip de informatie este ignorat, negat, reprimat,evitat.
2. distorsiunea informatiei – reinterpretarea ei intr-un cadru care ii diminueaza valentele sale negative (exemplu: rationalizare, proiectie, idealizare).
Rolul mecanismelor cognitive de coping este intr-adevar important. Ele mediaza relatia dintre informatia traumatizanta si vulnerabilitatea biologica a unor subiecti la acest gen de informatie. Persoanele predispuse sa prelucreze preponderent informatia traumatica si a caror mecanisme defensive nu functioneaza eficient, dezvolta ulterior tulburari emotionale sau o puternica stare de distres. Nu se stie daca toate mecanismele de aparare postulate de   psihanalisti pot fi reconsiderate ca mecanisme cognitive de prelucrare selectiva a informatiei traumatice, exista insa mecanisme de aparare precum: negarea defensiva, represia, rationalizarea, proiectia, intelectualizarea si izolarea care permit o promitatoare abordare cognitiva (Opre, 2002). Negarea cuprinde procesele de blocare a constituirii reprezentarii interne, informationale a traumei, la nivel perceptiv, atentional, cognitiv- emotional. Represia vizeaza modalitatile de evitare a reactualizarii informatiei traumatice in memoria de lucru. Proiectia consta in atribuirea responsabilitatii pentru situatia de stres unor factori externi (destin, celorlalti). Rationalizarea vizeaza in mod direct, reevaluarea pozitiva a situatiei stresante si a comportamentului dezadaptativ propriu. Intelectualizarea/izolarea consta in prelucrarea preponderenta a informatiei traumatice izolate de conotatiile sale emotionale negative.Astfel, interactiunea dintre temperament si stilul de disciplina parentala conduce la conturarea stilului de atasamentcare pare sa influenteze nu doar viata de familie de fiecare zi, ci si ajustarea individului la evenimente de viata negative sau situatii de criza prin recurgerea la mecanisme de coping evitative sau confruntative. Depistarea de timpuriu a unor trasaturi temperamentale precum emotionalitatea excesiva, impulsivitatea se constituie in trasaturi marker ce sugereaza susceptibilitatea pentru evenimente de viata negative si vulnerabilitatea la un stil parental defectuos de disciplina inconsistenta. Dupa cum afirma cercetatori precum Rothbart&Bates (1998), depistarea unor asemenea caracteristici se dovedeste a fi foarte importanta pentru interventie sau chiar preventie ce vizeaza impiedicarea structurarii dizarmonice a personalitatii si, in consecinta, recurgerea la mecanisme dezadaptative de coping. Shaver si Hazan (1987) au studiat ulterior posibilitatea existentei unei legaturi intre atasamentul format in cadrul relatiei copil-parinte si atasamentul in cadrul relatiilor de cuplu. Din acest studiu a reiesit faptul ca exista o astfel de legatura, iar in cadrul relatiilor de cuplu 56% dintre subiecti sunt securizanti, 24% evitanti si 20% anxiosi-ambivalenti. Brennan, Clark si Shaver (1998) au gasit doua dimensiuni optime ce puteau masura diferentele individuale si ce permiteau a fi evaluate: anxietatea si evitarea. Astfel, in concordanta cu cele doua dimensiuni: securizantul (poseda un nivel scazut al anxietatii si al evitarii) se simte confortabil in relatii, cauta apropierea celorlalti si nu este preocupat de gandul ca ar putea fi parasit;preocupatul (prezinta un nivel al anxietatii crescut, pe cand cel al evitarii este scazut) doreste apropierea de ceilalti, dar se teme ca va fi respins; cel ce indeparteaza (poseda un nivel al evitarii crescut, iar al anxietatii scazut) nu se teme de faptul ca ar putea fi respins si nu doreste apropierea de ceilalti; tematorul (detine un nivel crescut al anxietatii si al evitarii) este caracterizat de o imbinare a celorlalte doua tipuri de atasament nesecurizant („cel ce indeparteaza” si „preocupatul”): nu se simte confortabil in apropierea celorlalti si se teme totodata ca aceasta apropiere nu va dura. Atasamentulinsecurizant se va reflecta prin perturbari vizibile la nivelul celor doua sisteme: fie explorator, copilul necautand ca parintele sa ii satisfaca nevoile, fie la nivelul proximitatii, copilul nepornind in explorare.   Asadar, atasamentul joaca un rol foarte important in dezvoltarile manifestarilor psihopatologice ale copilului sau adultului si intelegerea lui contribuie la identificarea strategiilor necesare de interventie asupra tulburarilor. (Mirela Zivari)