miercuri, 2 iulie 2014

Tipurile de ataşament şi modul în care afectează relaţia de cuplu

Relaţiile de cuplu, iata un subiect care nu conteneşte să ne suscite interesul! Cu toate că viaţa se desfăşoară pe mai multe coordonate, putem spune chiar că este împărţită în mai multe vieţi: viaţa profesională, viaţa socială, viaţa familială, viaţa de cuplu, se pare că viaţa de cuplu este cea asupra căreia ne îndreptăm atenţia cu predilecţie. Discuţiile cele mai intime cu prietenii se învârt în jurul relaţiei cu partenerul, a ultimelor păţanii în cuplu, a dorinţelor neîmplinite, a neliniştii privitor la viitorul relaţiei, sau a fericirii de a fi în cuplu şi de a te bucura de partener. De-a lungul timpului s-au scris nenumărate romane, poezii, istorii de dragoste; tema principală a cântecelor pe care le auzim pretutindeni este indubitabil iubirea; regi, regine, prinţi şi prinţese au devenit celebri prin istoriile lor de amor tumultoase; filmele şi piesele de teatru transpun vârtejurile amoroase, culmile şi abisurile sentimentale prin care trec personajele, ajungând în cele din urmă la sentimentul suprem de fericire dat de împlinirea iubirii, sau dimpotrivă, la perspectiva sumbră a iubirii pierdute pentru totdeauna.

Oricum ar fi, regăsită sau pierdută, se pare că dragostea modifică poziţionarea în faţa vieţii şi conferă sens, esenţă, substanţă existenţei. Aparent societatea s-a construit în aşa fel încât să nu putem vorbi despre împlinire personală în absenţa unei persoane semnificative, pe care să o iubim şi care să ne iubească. De multe ori însă idealurile de iubire depăşesc cu mult posibilităţile realităţii, şi totuşi ne chinuim să le atingem, vrem cu tot dinadinsul să umplem un pat al lui Procust mult prea lung şi nu de puţine ori ne rupem în bucăţi încercând să ne supunem idealului, chinuindu-ne atât pe noi, cât şi partenerul.

Poate vă regăsiţi în cele de mai sus, sau poate nu, poate vi se pare că dragostea chiar nu valorează mare lucru şi că este incorectă o asemenea generalizare. Chiar dacă sunteţi sau nu de acord, aveţi dreptate! Cu toate că într-adevăr suntem înconjuraţi de presiunea de a iubi, relaţiile de cuplu cântăresc diferit în funcţie de persoană, unul din factorii importanţi în această raportare diferită fiind stilul de ataşament caracteristic fiecăruia. În cele ce urmează voi prezenta câteva date esenţiale legate de teoria ataşamentului, de stilurile de ataşament şi de modul cum aceste stiluri ne influenţează relaţia cu partenerul.

Teoria ataşamentului

Bowlby (1969, 1989) a dus o muncă de pionierat în ceea ce priveşte ataşamentul, încercând să explice modul în care se formează legăturile afective între oameni. Inspirat fiind de lucrările lui Konrad Lorentz şi de studiile lui Harlow, el a postulat sintagma “relaţie primară de ataşament”. Această relaţie primară de ataşament se realizează la copil în primele luni de viaţă, în funcţie de interacţiunea cu mama sau cu persoana care îl îngrijeşte. Ataşamentul primar are o funcţie de bază de natură evoluţionistă, şi anume aceea de a păstra copilul în viaţă, acesta fiind în totalitate dependent de ceilalţi. Astfel, copilul caută proximitatea mamei şi se nelinişteşte atunci când mama dispare din cameră, el percepând absenţa ei ca pe un abandon.

Ataşamentul sănătos conduce la o bază de securitate, care îi permite copilului să exploreze mediul înconjurător, explorare atât de necesară pentru dezvoltarea sa. Separările frecvente de persoana de ataşament reduc acest sentiment de siguranţă şi comportamentul de explorare a mediului este vizibil afectat.
În baza a ceea ce se întâmplă în aceste prime luni de viaţă, persoana îşi creează un model intern de lucru, un fel de hartă în care sunt reprezentate tiparele de relaţie cu figurile de ataşament, care depăşeşte perioada copilăriei şi persistă de-a lungul vieţii.

Pornind de la teoria lui Bowlby, Bartholomew (1990) a creat o clasificare a tipurilor de ataşament, delimitându-le în patru categorii distincte. Dintre acestea, o singură categorie se referă la un ataşament sigur, securizant, în timp ce restul de trei categorii reprezintă forme de ataşament nesigur.

Stilurile de ataşament

1. Ataşamentul securizant se caracterizează printr-o imagine pozitivă asupra propriei persoane şi asupra celorlalţi, determinând în general mulţumire cu privire la relaţia cu partenerul. Persoanele cu acest tip de ataşament se simt confortabil în intimitatea creată în cuplu, însă ţin la autonomia lor, ştiind să alterneze cele două situaţii. O persoană cu un stil de ataşament securizant va tinde să aibă mai multă încredere în partenerul de cuplu, nu va simţi nevoia să vorbescă des la telefon cu acesta, va putea suporta şi chiar se va bucura de situaţia în care fiecare să aibă libertatea de a ieşi separat cu prietenii în oraş, va şti cum să-şi susţină partenerul fără să îl sufoce cu atenţia sau cu grija sa, va avea o toleranţă mai mare la situaţiile ambigue şi nu va cere multe explicaţii cu privire la unde şi cum şi-a petrecut partenerul timpul în perioadele în care au fost separaţi.

2. Ataşamentul anxios-preocupat este caracterizat de o imagine de sine negativă şi o supravalorizare a partenerului, ce conduce la dependenţa de acesta. Aceste persoane caută un grad înalt de intimitate cu partenerul, doresc aprobare din partea acestuia şi atenţia lui continuă. Au tendinţa de a avea manifestări emoţionale exagerate, se tem în permanenţă că relaţia se va sfârşi, doresc să-i facă pe plac partenerului în orice situaţie, acesta putând să ajungă să reproşeze lipsa de iniţiativă sau de personalitate. Sunt persoane bănuitoare, care nu au niciodată încredere deplină în cel de lângă ele şi care au nevoie să petreacă un timp cât mai îndelungat cu partenerul sau să vorbească des la telefon în momentele în care nu sunt împreună.

3. Ataşamentul temător-evitant se regăseşte la persoanele care au atât o imagine de sine negativă, cât şi o imagine negativă asupra partenerului, astfel temându-se să dezvolte şi să menţină relaţii de apropiere emoţională. Aceşti oameni se află într-un stadiu de ambivalenţă, pe de o parte îşi doresc foarte mult să aibă o relaţie de cuplu, pe de altă parte se tem foarte mult de ceea ce ar putea să se întâmple şi de suferinţa pe care ar putea să o îndure în caz că lucrurile nu merg bine. Ei au tendinţa să nu îşi crediteze partenerii cu încredere şi să se considere pe ei înşişi nedemni de a fi iubiţi.

4. Ataşamentul de tip respingere-evitare se caracterizează printr-o imagine pozitivă de sine şi o imagine negativă asupra celorlalţi, fapt ce conduce la evitarea ataşamentului. Aceste persoane au nevoie de un înalt nivel de independenţă, considerându-se autosuficiente şi declarându-se neatinse de problemele sentimentale. Ele tind să îşi înfrângă sentimentele, iar în cazul în care suferă o respingere se distanţează de partener, despre care oricum aveau o imagine negativă. Astfel aceşti oameni pot părea foarte reci din punct de vedere afectiv, indisponibili de a oferi ceva, având capacităţi reduse de a-şi oferi suportul, sprijinul şi înţelegerea.

Ataşamentul preocupat şi cel temător corelează cu anxietatea socială

Dacy, Davila şi Beck (2002, 2005) au investigat stilurile de ataşament ale studenţilor ce prezentau anxietate socială. Ei au constatat o corelaţie pozitivă între anxietatea socială şi tipurile de ataşament preocupat şi temător. Aceşti studenţi aveau mai puţini prieteni şi mai puţine experienţe de cuplu, prezentau dificultăţi în ceea ce priveşte intimitatea şi încrederea în ceilalţi, supradependenţă de alţii, comportamente de evitare a conflictului şi teama de respingere.

Autodezvăluirea ca factor favorizant al satisfacţiei în cuplu

Alţi cercetători (Dion, Dion, Keelan) au încercat să afle de ce persoanele cu un tip de ataşament securizant experimentează un grad mai mare de satisfacţie în relaţia de cuplu. Ei au luat în considerare factorul “autodezvăluire”. Ceea ce au descoperit a fost că participanţii la studiu cu un stil de ataşament securizant împărtăşeau mai multe informaţii intime, personale, cu partenerii de cuplu decât cu necunoscuţi şi se simţeau mai în largul lor discutând cu partenerul decât cu un necunoscut de sex opus, în timp ce persoanele aparţinând fiecăruia dintre cele trei tipuri de ataşament nesigur nu prezentau această diferenţă între discuţiile cu partenerul şi cele cu un străin de sex opus.

În relaţia dintre stilul de ataşament şi autodezvăluire cercetătorii au mai descoperit că nu doar capacitatea cuiva de a se autodestinui conduce la un grad mai mare de intimitate în cuplu, ci şi capacitatea unei persoane de a facilita autodezvăluirea, făcând partenerul să se simtă confortabil şi acceptat, conduce la dezvoltarea şi menţinerea unui nivel ridicat de intimitate psihologică.

Ce este de făcut în absenţa unui stil de ataşament securizant pentru obţinerea împlinirii romantice?

În ciuda faptului că stilul de ataşament se dobândeşte în copilărie, este bine să nu îl privim ca pe o fatalitate, ca pe un dat care subjugă şi condamnă la nefericire. Este important de reţinut că suntem într-o continuă dezvoltare şi că este în puterea fiecăruia să se schimbe, să modifice acele aspecte din interiorul său care creează bariere inconştiente în calea autorealizării. Primul pas spre schimbare este conştientizarea, cu cât devenim mai conştienţi de noi înşine cu atât putem să ne privim cu mai mare uşurinţă din exterior, din postura martorului, a observatorului, şi să identificăm acele aspecte care se repetă şi care ne creează disconfort. Astfel, identificând tipul nostru de ataşament putem să intrăm într-o relaţie reparatoare cu un partener care să fie dispus să ne ofere o legătură afectivă securizantă. Însă nu putem să pretindem unui partener acest lucru, putem doar să-i cerem.

Relaţia terapeutică este o altă situaţie prin care se poate dobândi un stil de ataşament securizant. Întâlnirile care se desfăşoară cu regularitate, prezenţa sigură a terapeutului la ora şi la data stabilită, acceptarea necondiţionată a clientului, creează un cadru de siguranţă şi de creştere. Acest fapt este certificat şi prin intervenţia psihoterapeutică a lui Florence Schmitt cu o pacientă schizoafectivă, intervenţie bazată pe stabilirea unui nou tipar de ataşament şi care a avut rezultate favorabile. Schmitt a petrecut o jumătate de oră în fiecare zi, de la 11:00 la 11:30 cu Priscilla, o pacientă care fusese internată de 17 ori la psihiatrie pe parcursul a 7 ani, dosarul ei conţinând 200 de pagini şi diverse diagnostice. În toţi aceşti ani nimeni nu reuşise să stabilească un contact cu pacienta, ea dispărând din spital dupa 6-8 săptămâni şi căutând tratament în altă parte. Pe parcursul celor 6 luni de întâlniri zilnice cu terapeuta, Priscilla a dobândit un nou tipar repetat de a fi cu cineva, construindu-şi în acest fel o bază de securitate. Ataşamentul sigur i-a permis Priscillei să îi spună istoria ei dureroasă terapeutei. Aşadar, alianţa terapeutică formată a permis crearea unor noi reprezentări ale sinelui, ale celorlalţi şi ale relaţiilor dintre oameni. Cazul Priscillei este unul dificil, fiind vorba de patologie, însă iată că şi aici a fost posibilă schimbarea tiparului de ataşament.


În concluzie, stilul de ataşament influenţează relaţiile noastre de cuplu, determină, printre altele, gradul de apropiere pe care îl avem cu partenerul, încrederea pe care i-o acordăm, dar şi încrederea în noi înşine în cadrul relaţiei, nivelul de independenţă cu care ne simţim confortabili, nevoile şi disponibilitatea de a susţine. În cazul în care stilul nostru de ataşament nu este unul securizant, putem găsi oricând persoane în jurul nostru dispuse să vindece şi să închidă vechile răni, este însă important să cerem acest lucru într-un mod matur, fiind conştienţi de nevoile noastre şi comunicându-le partenerului, astfel încât să primim în cadrului unui schimb, amintindu-ne că nu mai suntem copii şi că nimeni nu este dator să ne îndeplinească toate dorinţele, neglijând propriile nevoi. Pe lângă aceasta, este important de ştiut şi că fiecare stil de ataşament are şi părţile sale pozitive, iar atâta timp cât nu există suferinţă schimbarea radicală nu se impune. În cele din urmă, noi suntem singurii în măsură să stabilim direcţia şi ritmul în care vrem să ne dezvoltăm, nu există reguli şi norme, ci există libertatea individuală.
(Andreea Matauan)

Referinţe bibliografice

Dion, K.L, Dion, K.K, Keelan, J.P. (1998) Attachment style and relationship satisfaction: test of a self-disclosure explanation, Canadian Journal of Behavioural Science, Ottawa: vol 30, iss. 1, p. 24
Nielsen, K.E.J., Cairins, S.L. (2009) Social Anxiety and Close Relationships: A Hermeneutic Phenomenological Study, Canadian Journal of Counselling, Kanata: vol. 43, Iss. 3, p. 178-197
Schmitt, F., Lahti, I., Piha, J. (2008) Oferă teoria ataşamentului resurse noi în tratamentul pacienţilor schizoafectivi?, American Journal of Psychotherapy, Vol. 62, p. 58-80


Niciun comentariu: