duminică, 4 mai 2014

MECANISME DE APARARE

UMORUL - MECANISM DE APARARE „Este timpul ca eul si mecanismele de aparare sa fie vazute ca niste fatete ale realitatii psihobiologice, si nu ca simple obiecte ale cultului psihanalitic” (gr. mechane; lat.defendere „ a proteja, a apara”) Mecanisme de defensa 1.1.Definirea termenului Definitie (Gorgos, Dictionar Enciclopedic de Psihiatrie) Modalitati inconstiente, specific nevrotice, de anulare/neutralizare a angoasei, oferind, pe de o parte, o protectie iluzorie împotriva realitatii si provocand, pe de alta parte, o serie de manifestari simptomatice; sunt procedee sau operatii cu semnificatie de aparare si difera dupa tipul de nevroza, dupa gradul de elaborare a conflictului nevrotic si dupa durata evolutiei. Sunt considerate ca modalitati de actiune ale Eului. Dupa Fenichel, defensele Eului se împart în doua mari categorii: •Defense reusite - determina încetarea actiunii pulsiunilor refulate •Defense esuate - procesul defensiv se repeta si se continua în scopul de a împiedica manifestarea pulsiunilor refulate Nevroza este efectul defenselor patogene, deci al defenselor esuate. Freud vorbeste despre defensa pentru prima data în legatura cu fenomenele isterice, ulterior el aplica aceasta categorie si altor fenomene nevrotice, întelegand defensa ca un procedeu în care „ se angajeaza Eul pentru a se elibera de incompatibilitatea sa cu o reprezentare” (Breuer si Freud „Studii asupra isteriei”, 1985.Anna Freud consacra o mare parte a operei sale mecanismelor de aparare. Dupa aceasta autoare, defensa „desemneaza revolta Eului împotriva reprezentarilor si afectelor penibile sau insuportabile”. Macanismele defensive au o mare varietate în formele lor de manifestare; ele folosesc diferite tipuri de activitate: imaginativa, intelectuala, fantastica, ce vizeaza atat scopuri pulsionale cat si diverse situatii, exigente ale Supraeului, emotii. Definitie. (Paul Popescu-Neveanu, Dictionar de Psihologie) Mecanismele de aparare reprezinta o serie reprezentativa de operatii care se opun ruperii echilibrului si dezagregarii individualitatii biopsihice. Întrucat Eul este considerat instanta ce asigura constanta individuala mecanismele de aparare a Eului se pun pe seama Eului, desi nu au întotdeauna caracter constient si sunt foarte diverse. Definitie (Jean Laplanche/J.-B. Pontalis, Vocabularul Psihanalizei) Mecanismele de aparare sunt utilizate de Eu, ramanand deschisa problema teoretica de a sti daca punerea lor în joc presupune întotdeauna existenta unui eu organizat care sa le constituie suportul. Termenul mecanism este utilizat de Freud de la început pentru a conota faptul ca fenomenele psihice contin structuri susceptibile sa fie observate si analizate stiintific; sa citam doar titlul Comunicarii preliminare (Vorläufige nitteilung, 1893) a lui Breuer si Freud: Despre mecanismul psihic al fenomenelor isterice (Űber den pszchischen Mechanismus hysterischer Phänomene) În Inhibitie, simptom si angoasa (Hemmung, Szmptom und Angst, 1926) Freud justifica ceea ce numeste „restaurarea vechiului concept de aparare” prin invocarea necesitatii de a avea o notiune cuprinzatoare, care sa includa, alaturi de refulare si alte „metode de aparare” prin sublinierea posibilitatii de a stabili „ o legatura intima între forme specifice de aparare si afectiuni determinate” si în fine, prin emiterea ipotezei ca „ aparatul psihic, înainte de separatia aparuta între eu si sine, înainte de formarea supraeului, utilizeaza metode de aparare diferite de acelea pe care le utilizeaza o data atinse aceste stadii de organizare”. Chiar daca Freud pare sa subestimeze aici faptul ca aceste idei au fost prezente în mod constant în opera sa, este cert ca dupa 1926 studiul mecanismelor de aparare a devenit o tema importanta a cercetarii psihanalitice, în mod special prin lucrarea Annei freud car ele este consacrata. Aceasta autoare foloseste exemple concrete pentru a descrie varietatea, complexitatea, extensiunea mecanismelor de aparare, aratand mai ales felul în care scopul defensiv poate utiliza activitatile cele mai diverse (fantasma, activitate individuala), felul în care aparareapoate functiona nu doar în raport cu revendicarile pulsionale, ci si fata de tot ceea ce poate provoca o dezvoltare de angoasa: emotii, situatii, exigente ale supraeului etc. De asemenea Anna Freud nu se plaseaza într-o pozitie exhaustiva sau sistematica, mai ales în enumerarea facuta în trecere a mecanismelor de aparare: refulare, regresie, formatiune reactionala, izolare, anulare retroactiva, proiectie, introiectie, întoarecer asupra propriei persoane, transformarea în contrariu, sublimare, unor. Multe alte procedee defensive au putut fi descrise. Anna Freud însasi mai aminteste, în acest cadru, negarea prin fantasma, idealizarea, identificarea cu agresorul. Melanie Klein descrie ceea ce ea considera drept aparari foarte primitive: clivajul obiectului, identificarea proiectiva, refuzul realitatii psihice, controlul omnipotent al obiectului. Definitie (Roland Chemama, Dictionar de Psihanaliza) Operatie prin care un subiect confruntat cu o reprezentare insuportabila o refuleaza, din lipsa de mijloace de a o lega-printr-un travaliu al gandirii-de alte ganduri. Sigmund Freud a pus în evidenta mecanisme de aparare tipice pentru fiecare afectiune psihogena: conversiunea somatica pentru isterie; izolarea, anularea retroactiva, formatiunile reactionale pentru nevroza obsesionala; transpozitia afectului pentru fobie; proiectia pentru paranoia. Ansamblu de operatii a caror finalitate este de a reduce, de a suprima orice modificare susceptibila sa puna în pericol integritatea si constanta individului biopsihologic. În masura în care eul se constituie ca instanta care întrupeaza aceasta constanta si cauta sa o mentina, el poate fi descris ca miza si agent al acestor operatii.. În general, apararea vizeaza excitatia interna (pulsiunea) si, electiv, aceea dintre reprezentari (amintiri, fantasme) de care pulsiunea este legata, acea situatie capabila sa declanseze aceasta excitatie în masura în care ea este incompatibila cu echilibrul eului si, din acest motiv, neplacuta pentru acesta. Afectele neplacute, motive sau semnale ale apararii, pot fi, de asemenea, obiecte ale acesteia.. Procesul defensiv se specifica în mecanisme de aparare mai mult sau mai putin integrate eului.. Marcata si infiltrata de ceea ce ea are ca obiect în ultima instanta - pulsiunea -, apararea îmbraca adesea o forma compulsiva si opereaza, cel putin partial, în mod inconstient. Definitie (Widlöcher, 1971) Apararea reprezinta ansamblul operatiilor a caror finalitate este de areduce conflictul intrapsihic, facand în asa fel încat unul dintre elementele acestuia sa fie inaccesibil experientei constiente. Definitie M. Sillamy , 1980 Apararea este un mecanism psihologic inconstient, utilizat de individ pentru a diminua angoasa generata de conflictele interioare între exigentele instinctuale si legile morale si sociale. Definitie DSM III-R 1987/1989 Mecanismele de aparare sunt ansambluri de sentimente, ganduri sau comportamente relativ involuntare, care apar ca raspuns la perceperea unui pericol psihic. Aceste mecanisme au drept scop sa mascheze ori sa atenueze conflictele sau factorii de stress care genereaza anxietatea. Definitie DSM-IV 1994/1996 Mecanismele de aparare sau stilurile de coping sunt definite ca fiind acele procese psihologice automate care protejeaza individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stress (interni si externi) Mecanismele de aparare constituie mediatori ai reactiei subiectului ls conflictele emotionale si la factorii de stres interni sau externi. Subiectii nu constientizeaza existenta acestor mecanisme de aparare decat atunci cand sunt deja activate. Definitie Holmes 1994 Mecanismele de aparare constituie strategii prin care indivizii reduc sau evita anumite stari negative cum sunt conflictul, frustrarea, anxietatea si stresul. Definitie Plutchik 1995 Mecanismele de aparare sunt procese inconstiente destinate disimularii, evitarii, modificarii- amenintarilor, conflictelor sau pericolelor Definitie Serban Ionescu, M.M. Jacquet, C. Lhote, 2001 Mecanismele de aparare sunt procese psihice inconstiente care vizeaza reducerea sau anularea efectelor neplacute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea interna si/sau externa si ale caror manifestari-comportamentale, idei sau efectepot fi constiente sau inconstiente. 1.2.Importanta mecanismelor de aparare 1.2.1 Rolul Mecanismele de aparare joaca un rol important în functionarea normala si patologica a psihicului uman, iar acest rol rezida si din complexitatea si diversitatea lor. Grefat pe aceasta diversitate, refuzul, adesea exprimat, al oricarei perspective exhaustive si sistematice a condus la o terminologie destul de vaga si la o imprecizie a definitiilor, a numarului si clasificarilor acestor mecanisme. Acest concept de prima importanta, care este utilizat zi de zi, ramane insuficient precizat în planul teoriei psihanalitice. Astfel, importanta unui concept, combinata cu impreciziile sale, a prilejuit dezbateri, polemici si noi cercetari, care au marit numarul de publicatii pe aceasta tema. Interesul mereu crescand pentru mecanismele de aparare are trei explicatii. Mai întai, utilizarea mecanismelor de aparare în practica se diversifica încontinuu. Daca la început, mecanismele de aparare au permis o mai buna întelegere a functionarii psihicului-fie ea normala sau patologica-, ele îsi gasesc acum noi aplicatii în practica clinica, servind drept indicatori ai functionarii psihicului la pacientii în curs de psihoterapie sau ca indici diagnostici si de evolutie în cazul tulburarilor psihopatologice. Utilizarea mecanismelor de aparare depaseste însa tot mai mult campul psihopatologiei, devenind curenta în domenii ca preventia si educatia sanitara, medicina tulburarilor fizice sau selectia profesionala. În al doilea rand, apar si se dezvolta trei directii de studiu privind ontogeneza si evolutia în cursul ciclului de viata a mecanismelor de aparare, care sunt evaluate si puse în relatie cu alte strategii adaptative, mai ales cu mecanismele de coping si degajare. În al treilea rand, abordarile utilizate în studierea mecanismelor de aparare se diversifica. Într-o prima perioada, mecanismele de aparare au fost ignorate, nu fara o anumita aroganta, din cauza unei purificari operate în contextul psihopatologiei ateoretice si al exceselor revolutiei cognitive. Dupa o intrare discreta în DSM III-R, DSMIV propune o scala a functionarii defensive, recunoscand ca întelegerea faptului patologic este imposibila fara utilizarea conceptului „mecanism de aparare”. 1.2.2. Mecanismele de coping-definitie To cope with = „a face fata”, „a da de capat” Conceptul de “coping” a fost elaborat de Lazarus si Launtier în 1978, acesta desemnand un ansamblu de mecanisme si conduite pe care individul le interpune între el si evenimentul perceput ca amenintator, pentru a stapani, a tine sub control, pentru a tolera sau diminua impactul acestuia asupra starii sale de confort fizic si psihic Lazarus si Folkman (1984) l-au definit ca reprezentand ansamblul eforturilor cognitive si comportamentale destinate controlarii, reducerii sau tolerarii exigentelor, cerintelor externe si/sau interne care ameninta sau depasesc resursele unui individ. Bloch et al (1991) l-au definit drept procesul activ prin care individul, gratie autoaprecierii propriilor activitati, a motivatiilor sale, face fata unei situatii stresante si reuseste sa o controleze. Termenul “coping strategy” sau “coping ability” este utilizat în special în literatura anglosaxona în timp ce “stratégie d’ajustement” (Dantchev, 1989; Dantzer, 1989) se utilizeaza în cea de limba franceza. Raspunsurile individului la factori de stres, raspunsuri necesare acestuia pentru a putea face fata situatiilor respective pot fi de natura cognitiva sau afectiva (exemplu: transformarea în plan imaginar a unei situatii periculoase într-o ocazie favorabila de profit personal), dar si forme de comportament (înfruntarea deschisa a problemelor, adoptarea unei conduite de evitare etc.). Studiile referitoare la strategiile de adaptare (de “coping”) au adus o schimbare fundamentala în cercetarile referitoare la stres, prin schimbarea orientarii acestora de la descrierea reactiilor la stres la descrierea si cercetarea modalitatilor prin care individul controleaza factorii si situatia stresanta 1.2.3. Mecanismele de degajare-definitie Notiune introdusa de Edward Bibring (1943) si reluata de Daniel Lagache (1956), în elaborarea pe care pe care o da teoriei psihanalitice a eului, pentru a explica rezolvarea conflictului defensiv, mai ales în cura. D. Lagache opune mecanismele de degajare mecanismelor de aparare: în timp ce ultimele au ca scop doar reducerea urgenta a tensiunilor interne, în conformitate cu principiul neplacere-placere, primele tind sa duca la realizarea posibilitatilor, chiar cu pretul unei cresteri de tensiune. Aceasta opozitie este conditionata de faptul ca mecanismele de aparare-sau compulsiile de aparare-sunt automate si inconstiente, raman sub influenta procesului primar si tind spre identitatea de perceptie, în timp ce mecanismele de degajare asculta de principiul identitatii de gandire si permit subiectului sa se elibereze în mod progresiv de repetitie si de identificarile ei alienate. Noile directii de cercetare în domeniu au rezultat din diversificarea abordarilor utilizate în studiul mecanismelor de aparare: abordarea din punctul de vedere al dezvoltarii (pentru ontogeneza si perspectiva ciclului de viata), abordarea cantitativ-comportamentalista (pentru evaluare) sau cognitivista (în cazul studiului relatiilor dintre mecanismele de aparare si strategiile de coping). Iata cum un concept fundamental al psihanalizei este supus unor abordari diferite, la prima vedere antinomice. 1.3. Scurt istoric Termenul „aparare” apare pentru prima data în 1894, în „ Die Abwehr-Neuropsizchosen” articol în care Anna Freud îsi propunea sa fundamenteze o teorie psihologica a isteriei dobandite, a numeroaselor fobii si obsesii si a unor psihoze halucinatorii. Termenul „psihonevroza” desemneaza în conceptia lui Freud o serie de afectiuni în care conflictul psihic este determinant si în care, ca o consecinta, etiologia este psihogena. Simptomele sunt expresia simbolica a unor conflicte datand din prima copilarie. Freud afirma în legatura cu conceptul de aparare: „este convenabil sa-l folosim pentru a desemna în general toate procedeele de care se serveste eul în conflictele susceptibile de a conduce la o nevroza”. În 1936 Anna Freud publica Eul si mecanismele de aparare, prima si-vreme de multi ani-singura lucrare pe aceasta tema. Pornind de la contributiile tatalui sau, autoarea realizeaza o sinteza a cunostintelor existente în epoca, vine cu propriile contributii teoretice si prezinta elementele fundamentale a ceea ce avea sa devina mai tarziu analiza apararii. În 1985 Joseph Sandler publica lucrarea Analiza apararilor. Convorbiri cu A. Freud O alta consistenta contributie teoretica în domeniu îi apartine Melaniei Klevin care a descris un grup de mecanisme de aparare precoce. Kernberg în 1975 a descris alte mecanisme de aparare caracteristice starilorlimita. 4.4 Relatia dintre mecanismele de aparare si masurile defensive Anna Freud utilizeaza cei doi termeni cu acelasi sens, considerandu-i sinonimi. În 1972- 1973, pe vremea convorbirilor avute cu Anna Freud, Sandler abordeaza chestiunea liniei de demarcatie între mecanism si masura: ■ Masurile defensive sunt alcatuite din diferite forme de activitate ce pot fi modalitati normale de a exprima o întreaga varietate de lucruri si care pot fi utilizate, în anumite circumstante, în scopuri defensive; ■ Mecanismele constituie însa niste instrumente care apar în vederea protejarii eului si sunt utilizate în acest scop atat în situatiile normale, cat si în cele patologice; 2.1. Principalele metode si instrumente de evaluare Metodologia este conceputa de cercetatori precum Ablon et al (1974), Hackett si Cassem (1974), Vaillant (1974) Testele proiective permit subiectilor sa faca asociatii libere pornind de la un material concret pe care îl pot organiza si ele sunt excelente instrumente de investigare a mecanismelor de aparare. Toate ceste teste ofera informatii cu privire la partea constienta si preconstienta a eului, la gradul în care acesta este infiltrat de mecanismele de aparare, la capacitatea sa de a suporta angoasa si afectele dezagreabile, la forma si intensitatea lor, la gradul de fermitate si de rigoare cu care eul practica proba realitatii. J.E. BELL a considerat ca se poate vorbi de cateva categorii de tehnici proiective in functie de materialul utilizat: tehnici care au la baza stimularea proiectiei prin asociatii de cuvinte; tehnici ce utilizeaza stimuli vizuali; tehnici ce utilizeaza miscari expresive; tehnici ce utilizeaza locul si loisirurile. Mecanismele de aparare pot fi puse în evidenta prin analiza relatarilor produse în cadrul TAT (sau CAT). Stimulii folositi în TAT sunt imagini susceptibile de a permite activarea fantasmelor legate de diferite situatii conflictuale sau de anumite afecte. Testul Rorschach este frecvent utilizat în investigarea mecanismelor de aparare. Scoala franceza de psihologie proiectiva a acordat o importanta considerabila activitatii de analiza si calificare a organizarii defensive prin protocoalele testului Rorschach iar Schafer este autorul unei metodologii detaliate si complexe de evaluare a mecanismelor de aparare utilizand acest test. Testul Rorschach (ROR) a fost elaborat de psihiatrul elvetian Rorscharch Herman (1884-1922) în 1921, plansele fiind desenate chiar de el. În fapt, ideea utilizarii petelor de cerneala pentru a explora caracteristici ale personalitatii se citeaza, ca fiind emisa de Leonardo da Vinci. Ele au mai fost folosite în teste si de catre Kener, de Bartlett, fiind cunoscut faptul ca perceptia vizuala este influentata de personalitate. Rorschach Defense Scale (RDS) a fost conceput pentru evaluarea a cincisprezece aparari (izolare, intelectualizare, formatiune reactionala, rationalizare, refulare, depreciere, idealizare primitiva, identificare poiectiva, clivaj, omnipotenta, proiectie si patru tipuri de refuz) dar ca tehnica de evaluare a mecanismelor de aparare ramane „nesigur”. Testul relatiilor familiale (Family Relation Test sau FRT) al lui bene si Anthony exista în diferite versiuni, în functie de varsta (copilul/ adult) sau de statutul marital al subiectului examinat. Cele trei versiuni ale acestui test (copil, adult, cuplu-casatorit) pot fi utilizate simultan pentru membrii aceleiasi familii. Mecanismele de aparare utilizate de pacient pot fi puse în evidenta prin numeroase teste grafice proiective. Dintre cele mai utilizate teste amintim: •Desenarea familiei; •Desenarea propriei persoane; •Desenarea casei; •Desenarea unui copac; •Testul mazgalelii - simplu si rapid de aplicat permite examinarea tendintelor personalitatii profunde ce se proiecteza în el; Alte instrumente: Inventarul mecanismelor de aparare (Defense Mechanism Inventory sau DMI) DMI este un test obiectiv de tip „hartie si creion” compus din 10 relatari ce descriu situatii conflictuale. Lungimea acestor relatari variaza între 40 si circa 160 de cuvinte. Temele abordate au legatura cu enumite conflicte: cu figurile autoritatii, legate de exprimarea nevoii de independenta, de competitie, referitoare la masculinitate sau feminitate. Prezentarea fiecarei relatari este urmata de patru întrebari cu privire la comportamentul subiectului în situatia data, precum si raspunsul sau pulsional fantasmat, la gandurile si sentimentel sale. Indexul stilului de viata al lui Plutchik et al- 97 itemi grupati în opt scale masurand tot atatea mecanisme de aparare. Chestionarul stilului defensiv al lui Bond et al-81 enunturi, în raport cu care subiectul trebuie sa-si indice acordul pe o scala de 9 puncte si care permite evaluarea a 24 aparari. Profilul mecanismelor de aparare, Johnson este un test de completare a unor fraze.Scala de evaluare a mecanismelor de aparare, Perry, permit o evaluare calitativa si cantitativa a 27 mecanisme de aparare, în primul rand pe baza unor interviuri de o ora înregistrate pe caseta video. Testul mecanismelor de aparare- introdus de Ulf Kragh în selectia candidatilor pentru cariera militara (piloti, scafandri, parasutisti) DSM IV contine printre propunerile de axe de cercetare, o scala a functionarii defensive, precum si o fisa de evaluare. Clinicianul alcatuieste o lista cu 7 mecanisme de aparare specifice sau stiluri de coping detectate la subiectul examinat, începand cu cel mai marcant. Apoi clinicianul trebuie sa indice stilul defensiv predominant. 2.2 Aplicatii în psihoterapie Exista o relatie între mecanismele de aparare si procesul psihoterapeutic. Umorul este un mecanism de aparare destul de controversat desi calitatile sale defensive au fost notate de Sigmund Freud, care spunea ca este apararea cu cel mai înalt rang dintre toate. În lucrarile sale Cuvantul de duh si inconstientul (1905) si Umorul (1927) autorul trateaza acest subiect, afirmand ca adultul se elibereaza de opresiunea exercitata de existenta gratie placerii pe care o provoaca umorul.Cu toate acestea este surprinzator ca umorul nu se afla decat pe listele „clasice” ale mecanismelor de aparare. Cu toate aceste controverse, functia defensiva a umorului este astazi larg recunoscuta, dar practicienii si cercetatorii încep sa se ocupe de rolul pe care acesta îl joaca în psihoterapie. Grotjahn în 1949 a fost primul psihanalist care a considerat umorul un instrument psihoterapeutic. Desi rolul sau nu este pe unanim recunoscut, o lucrare cum este cea a lui Kuhlman intitulata Umor si psihoterapie (1984) a stimulat totusi reflectia si cercetarea asupra acestei chestiuni. 3. Mecanisme de aparare Activism=gestionarea conflictelor psihice sau a situatiilor traumatice externe prin recurgerea la actiune, în locul reflectiei sau a trairii afectelor Afiliere = solicitarea ajutorului si sustinerii celuilalt atunci cand subiectul trece printr-o situatie generatoare de angoasa Afirmare de sine prin exprimarea sentimentelor = traind un conflict emotional sau un eveniment exterior stresant, persoana care utilizeaza acest mecanism de aparare îsi comunica fara ocolisuri sentimentele si gandurile, într-un mod care nu este nici agresiv, nici manipulator. Altruism = devotament fata de celalalt care-i permite subiectului sa iasa dintr-un conflict Anticipare = pe durata unei situatii conflictuale, anticiparea consta în a-ti imagina viitorul: •Experimentand dinainte propriile reactii emotionale; •Prevazand consecintele a ceea ce s-ar putea întampla; •Planuind diferite raspunsuri sau solutii posibile; Anularea retroactiva = iluzia potrivit careia un evenimnt, o actiune sau o dorinta conflictuale ar putea fi anulate gratie puterii absolute a unei actiuni sau dorinte ulterioare, considerate a avea un efect de distrugere retroactiva Ascetismul adolescentului = refuzarea de catre adolescent a oricaror placeri corporale, chiar si a celor mai inocente. Acest mecanism de aparare este destinat sa protejeze eul împotriva noilor nevoi pulsionale, care sunt o sursa de angoasa. Clivaj (al eului, al obiectului) = actiunea de separare, de divizare a eului (clivajul eului) sau a obiectului (clivajul obiectului) sub influenta unei amenintari angoasante, actiune avand ca rezultat coexistenta celor doua parti astfel separate care nu se cunosc între ele, în conditiile în care formatia de compromis este imposibila. Contrainvestire = energie psihica a eului care se opune tendintei spre descarcarea pulsiunii. Forta inconstienta contrara si cel putin egala cu aceea care porneste din sine si cauta sa ajunga la constiinta. (De)negare = are doua sensuri: ■ Imediat dupa formularea unui gand, a unei dorinte, a unui sentiment care se constituie în sursa de conflict, refuzul de a-si recunoaste paternitatea asupra lor; ■ Refuzul de catre subiect a unei interpretari exacte care îl priveste, formulata de un interlocutor (de obicei psihanalist) Formatiune reactionala = modificare a caracterului permitand o economie a refularii, avand în vedere faptul ca unor tendinte inacceptabile le sunt substituite tendinte opuse, care devin permanente. Termenul se foloseste atat la singular cat si la plural. Identificare = asimilarea inconstienta, sub efectul placerii libidinale si/sau al angoasei, a unui aspect, a unei proprietati, a unui atribut al celuilalt, care conduce subiectul, prin similitudine reala sau imaginara, al o transformare totala sau partiala dupa modelul celui cu care se identifica. Identificarea este un anumit tip de relatie cu lumea constitutiva a identitatii. Identificare cu agresorul = acest mecanism desemneaza faptul ca un subiect, confruntat cu un pericol exterior, se identifica cu agresorul sau în diferite moduri evidentiate de Laplanche si pontalis (1967): •Fie reluand pe cont propriu agresiunea ca atare; •Fie imitand fizic sau moral persoana agresorului; •Fie adoptand anumite simboluri de putere care îl caracterizeaza pe agresor; Identificare proiectiva = mecanism ce consta într-o fantasma în care subiectul îsi imagineaza ca intra partial sau total în interiorul celuilalt, încercand astfel sa se debaraseze de sentimente si pulsiuni simtite ca indezirabile si încercand în acest mod sa-i faca rau celeilalte persoane, sa o posede si sa o controleze. Intelectualizare = recurgerea la abstractie si generalizare în confruntarea cu o situatie conflictuala care l-ar angoasa prea tare pe subiect daca acesta ar recunoaste ca este implicat personal. Introiectie = includerea fantasmaticaa obiectului, a unei parti a acestuia sau a legaturii cu el-care serveste eului drept reper pentru întelegerea obiectului exterior de care detasarea devine astfel posibila. Izolare = termen cu doua sensuri: ■ O eliminare a afectului legat de o reprezentare (amintire, idee, gand) conflictuala, în timp ce reprezentarea în cauza ramane constienta; ■ O separare artificiala între doua idei sau doua comportamente care în realitate sunt legate, relatia lor neputand fi recunoscuta de catre subiect fara o anumita angoasa. Înlaturarea = tentativa de respingere voluntara, în afara campului constientei, a unor probleme, sentimente sau experiente care-l framanta sau îl nelinistesc pe subiect. Întoarcerea catre propria persoana = refuzarea inconstienta de catre subiect a propriei agresivitati, pe care o deturneaza dinspre celalalt pentru a o abate asupra propriei persoane. Acest mecanism se poate afla la originea unor sentimente de culpabilitate, a unei nevoi de pedepsire, a unei nevroze de esec sau a unor tentative de autodistrugere. Proiectie = operatia prin care subiectul expulzeaza în lumea exterioara ganduri, afecte si dorinte de care nu are stiinta sau pe care le refuza în el atribuindu-le altora, persoane sau lucruri din mediul înconjurator. Rationalizare = justificarea logica, dar artificiala, care camufleaza, fara stirea celui care o utilizeaza, adevaratele motive (irationale sau inconstiente) ale unora dintre judecatile acestuia, dintre conduitele si sentimentele sale, întrucat aceste motive nu ar putea fi recunoscute fara anxietate. Refugiu în reverie = mecanism într-o situatie de conflict psihologic sau atunci cand subiectul se confrunta cu factori de strescare consta în recurgerea la o reverie diurna excesiva ce se substituie cautarii de relatii interpersonale, unei actiuni în principiu mai eficienta sau rezolvarii problemelor. Refulare = respingerea în inconstient a unor reprezentari conflictuale care se mentin active, ramanand totusi inaccesibile constientizarii. Întoarcerea elementului refulat, ale carei consecinte pot fi anodine sau patologice, intervine în caz de esec sau de insuficienta a refularii. Refuz (al realitatii) = actiunea de a refuza realitatea unei perceptii resimtite ca periculoasa sau dureroasa pentru eu. Regresia = consituie o revenire-mai mult sau mai putin organizata si tranzitoriela moduri de expresie anterioare ale gandirii, la conduitele sau relatiile obiectuale, în fata unui pericol intern sau extern susceptibil de a provoca un exces de angoasa sau de frustrare. Retragere apatica = detasare cu rol de protectie, compusa din indiferenta afectiva, din restrictie în relatiile sociale si activitati exterioare si din supunere pasiva în fata evenimentelor, care permite unei persoane sa suporte o situatie foarte dificila. Sublimare = are doua sensuri: •Desexualizare a unei pulsiuni avand drept tinta o persoana care ar putea (sau a putut) fi dorita sezual. Transformata în tandrete sa în prietenie, pulsiunea îsi schimba scopul, dar obiectul ramane acelasi; •Derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive, înspre activitati valorizate social (artistice, intelectuale, morale). Pulsiunea se deturneaza atunci de al obiectul si scopul sau (erotic sau agresiv) primitiv, fara a fi însa refulata. Acesta este sensul cel mai curent. Transformarea în contrariu=mecanism în care pulsiunea conflictuala este nu numai refulata, ci si înlocuita printr-o pulsiune contrara. Umorul = în sensul restrans retinut de Freud, umorul consta în prezentarea unei situatii traite ca traumatizante asfel încat sa fie reliefate aspectele ei placute, ironic, insolite. Numai în acest caz (umor aplicat siesi) umorul poate fi considerat mecanism de aparare. 4. Umorul-mecanism de aparare 4.1. Introducere Cuvantul de spirit (Cuvantul de duh) efinitie: enunt surprinzator care utilizeaza cel mai adesea resursele proprii limbajului si caruia Freud i-a demontat tehnica, spre a explica satisfactia particulara pe care ne-o procura si, pe un plan mai general, rolul sau în viata psihica Cuvantul de spirit este „comicul absolut subiectiv”, deci comicul „pe care-l producem noi însine ca parte integranta din activitatea noastra ca atare, comicul fata de care ne comportam întotdeauna ca subiect ce sta undeva deasupra, niciodata ca obiect, nici macar ca obiect voluntar” Cuvantul de duh, sau cuvantul de spirit înseamna „ orice producere constienta si dibace a comicului, fie ca este comic de intuire, fie de situatie” Th Lipps (Komik und Humor, 1898). K Fischer afirma despre cuvantul de duh ca este „o judecata jucausa” Jean Paul: „Cuvantul de spirit este preotul deghizat care cununa orice pereche” Kraepelin: cuvantul de spirit este: „unirea sau îmbinarea arbitrara a doua reprezentari ce contrasteaza între ele într-un mod sau altul, de obicei prin intermediul asociatiei verbale”. Kant afirma despre comic: „ o particularitate mai ciudata a lui este aceea ca el nu ne poate induce în eroare decat pentru o clipa” Exemplu: medicul pleaca de la patul bolnavei si spune clatinand din cap sotului care îl însoteste: „Doamna nu-mi place deloc” „Mie nu-mi mai place de mult” Doctorul se refera desigur la starea femeii, dar el si-a exprimat îngrijorarea fata de bolnava în cuvinte care i-au oferit sotului suportul verbal pentru confirmarea aversiunii sale conjugale. Vorbe de duh Lichtenberg: „Ianuarie este luna în care facem urari prietenilor nostri buni, iar celelalte, în care acestea nu se împlinesc” Fischer: “Viata omeneasca se împarte în doua jumatati, în prima ne dorim sa vina cea de-a doua, iar în a doua ne-o dorim pe prima înapoi” Fischer: “Experienta consta în aceea ca facem experienta a ceea ce nu vrem sa facem experienta” Atunci cand întalnim comicul radem copios, iar comunicandu-l altora ne bucuram daca îi facem si pe acestia sa rada. Rasul se declanseaza cand o cantitate de energie psihica folosita anterior pentru investirea anumitor cai psihice devine inutilizabila, asfel încat se poate descarca liber. Comic Definitie: situatie si stare emotionala presupunand o flagranta si ireductibila discordanta dintre ceea ce se afirma superior si se dovedeste inferior, dintre aparente si esenta, scop si mijloace. Este o ipostaza a omului si are ca efect iremediabil rasul. Tudor Vianu afirma ca: „ redus la tipul sau cel mai general este întotdeauna o impostura demascata” Umorul Definitie: Înclinare spre glume care se ascunde sub o înfatisare serioasa, severa, plina de ironie si de neprevazut. Procedeul umoristic se poate realiza în doua modalitati, fie la o singura persoana, care adopta ea însasi atitudinea umoristica în timp ce celei de-a doua persoane îi revine rolul de spectator si beneficiar, sau între doua persoane, dintre care una nu ia în nici un fel parte la procedeul umoristic, iar a doua face din cealalta persoana obiectul consideratiilor ei umoristice. Esenta umorului consta în aceea ca ne economisim afectele pe care lear prilejui situatia si trecem peste aceasta cu o gluma despre posibilitatea unor astfel de manifestari emotionale. Umorul nu are numai ceva eliberator asemenea cuvantului de spirit si comicului, ci si ceva maret si înaltator, care nu se regasesc ca beneficii de placere dintr-o activitate intelectuala.Eul refuza sa se întristeze, sa lase ca realitatea din jrulu lui sa-i impuna suferinta, el nu admite ca traumele lu,ii exterioare l-ar putea afecta, ba chiar arata ca acestea sunt pentru el numai ocazii întru manifestarea placerii. Umorul nu este resemnat, el este îndaratnic si semet, el nu înseamna numai triumful eului, ci si al principiului placerii, care reuseste sa se afirme astfel în ciuda conditiilor reale defavorabile. Astfel se poate spune ca îndreptarea atitudini umoristice fata de propria persoana se face cu scopul de a se apara de eventualitatea unei suferinte.Este corecta constatarea ca placerea umoristica nu atinge niciodata intensitatea la care ajunge placerea comicului sau a cuvantului de spirit, ca ea nu se manifesta niciodataizbucnind într-un ras zdravan. Însa acestei placeri putin intense îi atribuim-fara sa stim exact de ce-un caracter de înalta valoare, o resimtim ca deosebit de apta sa ne elibereze si sa ne înalte. Gluma pe care o face umorul nici nu este esentialul, ea are numai valoare de proba; principalul este intentia careia îi serveste umorul, fie ca acesta actioneaza asupra propriei persoane sau a unora straine. Daca este într-adevar supraeul cel care se adreseaza prin umor pe un ton atat de dragastos si de consolator eului intimidat, atunci sa ne reamintim ca înca mai avem multe de învatat despre esenta supraeului. 4.2. Definitie În opinia lui Freud umorul „evita consumul de sentimente”, „surade printre lacrimi” si „se naste din înabusirea unei emotii” Prin umor subiectul reuseste sa amuze pe seama circumstantelor defavorabile si astfel evita dezvoltarea suferintei. Aspectul defensiv al umorului se poate explica astfel: el cruta persoana aflata în dificultate de afectele dureroase pe care situatia sa ar trebui sa la antreneze si-i permite, gratie glumei, sa evite chiar si exprimarea acestor afecte, adica a anumitor plangeri care ar fi justificate. Freud explica functionarea acestui mecanism astfel: eul refuza sa se lase coplesit de o realitate neplacuta si lanseaza lumii exterioare un fel de sfidare. El dovedeste în acest fel ca situatiile traumatizante îi pot provoca placere. Ca urmare, prin triumful narcisismului, eul îsi exprima invincibilitatea „fara a abandona terenul sanatatii psihice”, subliniaza Freud, ceea ce diferentiaza umorul de omnipotenta psihotica. Acest tur de forta se poate produce datorita sprijinului oferit de supraeu, instanta cel mai adesea represiva, dar care îsi pierde aici rolul obisnuit de judecator sever pentru a-l juca pe cel de parinte plin de solicitudine, care-si linisteste copilul îngrijorat: „Iata, priveste aceasta lume periculoasa. Un joc de copil, totul e numai bun pentru a fi obiectul unei glume!” Umorul estimeaza Freud, este un „dar pretios si rar”. Un studiu al lui Vaillant (1977), citat de Amiel-Lebigre si Gognalons-Nicolet (1993), ajunge la concluzia ca aceasta aparare, clasata ca „matura”, este cel mai putin utilizata, pe cand unele aparari mai putin adaptate, cum sunt refugiul în reverie si activismul, sunt adoptate mult mai des. 4.3.Istoricul termenului - ca mecanism de aparare Este surprinzator faptul ca umorul despre sine nu figureaza decat în cateva liste „clasice” cu mecanisme de aparare, în vreme ce Sigmund Freud în anul 1905, în lucrarea Cuvantul de duh si relatia cu inconstientul spunea despre umor ca este apararea cu cel mai înalt rang dintre toate. Cativa ani mai tarziu, Freud revine asupra acestei teme afirmand ca adultul se elibereaza de opresiunea exercitata de existenta, gratie placerii pe care o provoaca umorul. În 1927, cand cancerul sau era deja într-o stare avansata, el consacra studierii acestui mecanism un articol intitulat chiar „Umorul”. O întoarcere la viziunea freudiana se înregistreaza în DSM-IV, care trece umorul la rubrica celor mai adptate functionari defensive. 4.4. Exemple În cele trei exemple prezentate de Freud la începutul sectiunii dedicate umorului din Cuvantul de duh si relatia cu inconstientul trei condamnati la moarte, în pofida situatiei lor disperate, au curajul sa glumeasca, fara a agresa pe nimeni. Cel dintai, mergand la spanzuratoare într-o zi de luni, exclama: „Iata ca saptamana începe bine!”. Al doilea, aflat în aceeasi situatie, cere un fular ca sa nu raceasca. În fine, al treilea, Hernani din piesa omonima a lui victor Hugo, cere sa fie decapitat cu capul acoperit, întrucat Granzii de Spania au dreptul sa nu se descopere în fata regelui. Freud a stiut nu doar sa analizeze umorul, ci si sa-l practice în propria sa existenta, chiar în situatiile dureroase în care viata îi era în pericol. În biografia lui freud pe care a scris-o, jones povesteste urmatoarea anecdota: Nevoit fiind sa semneze un fel de scrisoare de multumire adresata Gestapoului pentru a i se da dreptul sa emigreze (avea pe atunci 82 ani si era foarte bolnav), Freud ar fi adaugat, în stilul reclamelor epocii, fraza: „recomand tuturor Gestapo-ul, cu multa caldura”. În realitate, documentul citat de Jones a fost regasit, dar în el nu apare nici un post-scriptum de acest gen. Se poate sa fie doar o afirmatiea lui freud la momentul respectiv Cateva luni mai tarziu, dupa una din cele 33 operatii de cancer pe care le-a facut, Freud scria unuia dintre corespondentii sai, cu referire la un os care ameninta sa i se desprinda din maxilar: „Astept ca un caine flamand un os ce mia fost promis, numai ca are sa fie unul de-al meu” Într-o scrisoare catre Maria Bonaparte, Freud îsi marturiseste pesimismul, dar reuseste o data în plus sa glumeaca pe seama mortii sale iminente: Un advertisement (anunt publicitar) îmi tot munceste mintea si îl consider drept cea mai îndrazneata si mai reusita dintre reclamele americane: Whz live if zou can be buried for ten dollars? (De ce sa mai traiesti daca poti fi îngropat în schimbul a doar zece dolari? 4.5. Relatiile cu mecanismele de aparare O prima distinctie trebuie facuta între umor si ironie. Ele ar putea fi confundate, însa „ironia înseamna rea vointa” (Zazzo 1983), o batjocura îndreptata impotriva celuilalt. Bergeret (1973) face aceeasi remarca: „Sarcasmul, care nu opereaza o protejare împotriva afectului, nu poate fi confundat cu umorul” Capabile de umor, Freud se poate dovedi si de o ironie caustica. Cand Stekel, gandind ca a mers mai departe decat Freud cu anumite descoperiri, se scuza pentru aceasta cu semimodestie, spunand ca un pitic cocotat pe umerii unui urias putea vedea mai departe decat uriasul însusi, freud i-a raspuns ironic: „Lucru probabil exact, dar nu si atunci cand e vorba despre un paduche de pe capul unui astronom” Într-o scrisoare adresata unui tanar care-l contrazisese, Freud da urmatoarea replica:”Pretextand ca sunteti tanar pentru a vi se ierta aceasta eroare, îmi oferiti ocazia de a recunoaste eroarea pe care eu însumi am comis-o în privinta dumneavoastra: din aerul de mare siguranta ce se degaja din toate declaratiile dumneavoastra am dedus ca sunteti un batran domn respectabil”. Exemplele de mai sus ilustreaza faptul ca un cuvant de duh adauga o mare placere agresiunii (un alt fel de aparare, întrucat este dirijata împotriva celuilalt), dar în acest caz nu mai vorbim de umorul-aparare. Umorul poate favoriza suprimarea unor sentimente sau amintiri dureroase, întrucat presupune evitarea unei emotii impregnate de neplacere. 4.6. Semnificatia pentru patologie Atunci cand opune umorul celorlalte mecanisme de aparare, Freud remarca faptul ca acestea din urma sunt utile, de vreme ce evita aparitia neplacerii, dar ca, prin caracterul lor inconstient si automatic, pot deveni nocive. Umorul în schimb, nu prezinta nici un risc, deoarece nu se sprijina pe refulare. El nu este numai eliberator, precum cuvantul de duh, dar si „grandios si exaltant”, si permite obtinerea unei placeri în ciuda afectelor deranjante. Spre deosebire de gluma, umorul nu are deloc nevoie de un interlocutor pentru a se dezvolta: oricine poate beneficia de bucuria prilejuita de placerea umoristica fara a fi obligat sa o comunice. Gratie umorului ne putem detasa de iritare, dezgust, suferinta si oroare. Daca este lipsit de nocivitate am putea vedea în recurgerea la umor, o lipsa de autenticitate a sentimentelor, o fatada pe care subiectul ar afisa-o pentru a parea invincibil în orice circumstante. Lagache a remarcat frecventa recurgerii la umor ca mecanism de aparare împotriva emotiei în cursul unei sedinte de psihanaliza: el este echivalentul unei rezistenteatunci cand pacientu nu renunta la atitudinea sa de buna dispozitie. În loc de concluzie Nu toti oamenii sunt capabili sa etaleze o atitudine umoristica, ea este un dar pretios si rar, si multora le lipseste chiar si capacitatea de a savura placerea umoristica ce le-a fost oferita. 6. Umorul în psihoterapie “Cel mai bun mod de a te inveseli este sa incerci sa inveselesti pe altcineva”.(Mark Twain). “O zi in care nu ai ras e o zi pierduta” Întrebare: “ De cati psihoterapeuti este nevoie pentru a schimba un bec?” Raspuns: “De unul…Dar becul trebuie sa îsi doreasca sa se schimbe.” Care sunt avantajele utilizarii umorului în relatia terapeutica? Mosak citeaza cinci utilizari specifice ale umorului. 6.1. Stabilirea unei relatii terapeutice Atunci cand terapeutul poate utiliza umorul într-un mod confortabil si clientul poate raspunde la acesta, umorul poate fi o cale foarte eficace de a indeparta momentele de nefericire si de a ajuta clientul sa-si reformuleze problema. Folosirea umorului poate fi un instrument prin care oamenii pot fi ajutati sa interactioneze unul cu celalalt. Adler descrie nevroticul ca fiind o persoana care traieste pe teritoriul inamic, întotdeauna în garda si întotdeauna vigilent. Cu siguranta umorul poate diminua sentimentul de izolare si necesitatea de fi mereu în garda. . 6.2. Umorul în stabilirea diagnosticului Aceia care cred ca “sentimentele sunt periculoase” au dificultati în a rade si a se desprinde de problema. Este vorba despre cei pentru care autorealizarea este mult mai importanta decat sentimentele. În evaluarea diagnostica a clientului, putem afla cu usurinta daca oamenii rad cu altii sau de altii. Putem afla daca clientul rade de glume crude sau pe seama altora. Toate acestea ne pot da informatii despre personalitatea clientului. 6.3. Umorul si interpretarea Glumele si umorul pot fi folosite pentru a orienta directia terapiei, probabil ajutand clientul sa devina constient ca nu este unic în suferinta lui, chiar daca este ranit. De asemenea clientii pot începe sa-si dea seama ca nu sunt singularizati pentru o dificultate pe care o au. Mosak relateaza: Un mare violonist era certat de managerul sau pentru autoadulatia de care dadea dovada. “De fiecare data cand vorbesti cu cineva la o petrecere spui: eu, eu, eu”. Violonistul a remarcat: “Doamne, nu mi-am dat seama si îmi pare rau. Promit sa nu mai fac asta niciodata. Pariez ca am ofensat o gramada de oameni din aceasta cauza.” În urmatoarea duminica, atat managerul cat si violonistul se aflau la o petrecere, si violonistul spunea din nou: eu, eu, eu. Dintr-o data s-a uitat în capatul celalalt al încaperii si si-a vazut managerul dand din cap cu disperare. I-a facut managerului un semn, cum ca-si amintea promisiunea facuta cu o saptamana înainte, asa ca a întors spatele prietenului sau si a spus: “Dar destul despre mine. Hai sa vorbim despre tine. Cum ti-a placut ultimul meu concert?” . 6.4. Redirectionarea clientului Umorul poate fi utilizat pentru a redirectiona clientul într-un mod productiv. De exemplu, McMullin, în cartea sa “Manual de tehnici de Terapie Cognitiva”, da urmatorul exemplu în care are de-a face cu un pacient cu temeri irationale: “ În regula ti-e teama ca nimanui nu-i place de tine. Sa presupunem ca ai dreptate, nimanui nu-i place de tine, si de fapt nimanui nu i-a placut niciodata de tine si nimanui nu-i va placea vreodata de tine, de la doctorii si asistentele din sala de nastere în care ai venit pe lume, si pana la oamenii pe langa care treci pe strada, tuturor le displaci. “ În munca cu pacientii paranoizi ( desi stim ca ei sunt cel mai mult în garda) , Adler se stie ca spunea pacientilor care se simteau urmariti: ”Ce noroc pe capul tau…cand ies eu pe strada nici macar cainii nu-mi acorda atentie.” . 6.5. Umorul ca si criteriu pentru terminarea terapiei Multi terapeuti, inclusiv Adler, Rosenthal, Shulnma, Mosek si Olsen, folosesc umorul ca barometru pentru finalizarea terapiei. Clientii care pot plasa si privi problemele lor dintr-o noua perspectiva, fiind capabili sa mentina o distanta confortabila, îsi vor redescoperi adesea simtul umorului. Bineînteles, ca si în orice alta tehnica care implica relatiile interpersonale, umorul trebuie utilizat cu masura. Astfel, hipnoterapeutii care nu se simt confortabil cu folosirea umorului, n-ar trebui sa o faca. De asemenea, pot exista clienti care nu pot raspunde umorului si nici în acest caz umorul nu trebuie folosit. Ca si cu alegerea oricarei tehnici, umorul si respectul reciproc trebuie întotdeauna luate în considerare ca modalitate de abordare terapeutica. Rasul pare sa aiba un efect curativ în toate formele de boala si orice tulburari, de la depresie pana la hipertensiunea arteriala si cancer. Rasul stimuleaza sistemul imunitar, iar psihoterapeutii au început sa încorporeze umorul în tratamentul tulburarilor comportamentale si emotionale.. Cand suntem deschisi umorului, devenim mai creativi, si putem vedea lucrurile dintro perspectiva diferita. Indiferent cat de serioasa pare o chestiune, exista întotdeauna o alternativa, si acest mod de gandire flexibil ne ajuta sa renuntam la unele tipare cognitive si la gandirea negativa stereotipa.. 7. Dezvoltarea simtului umorului pe etape de varsta Simtul umorului la copii depinde de stadiul lor de dezvoltare, maturitatea intelectuala si, nu în ultimul rand, de îndrumarile parintilor. 0 - 3 ani: Din nastere posedam o anumita cantitate de umor. În jurul vîrstei de 3 luni, bebelusul îsi arata buna lui dispozitie prin ras. În jurul varstei de 2 ani, îsi dau drumul: cei mici încep sa cunoasca lumea înconjuratoare de a carei consistenta se amuza copios. Este foarte amuzant atunci cand nu se potrivesc detaliile. Astfel, un animal care poarta haine va provoca o adevarata explozie de ras, la fel ca si o lada de gunoi care danseaza în reclamele de la televizor. O mare sursa de amuzament este împrumutarea unor noi sensuri obiectelor cunoscute: copilul de 2 ani se va aseza într-o cutie de carton mimand condusul unei masini, copilul de 3 ani va telefona folosind o coala de hartie în loc de receptor. 3 - 5 ani: La aceasta varsta intra în joc limbajul cateodata mai devreme, cateodata mai tarziu, în functie de dezvoltarea vocabularului. Foarte distractiva este joaca cu descrierile lucrurilor: un caine va fi numit intentionat pisica, nasul devine brusc ureche, cutitul este numit furculita. Aceasta etapa de dezvoltare a umorului dureaza pana în jurul varstei de 4 ani. Gluma nu este prosteasca, ci releva stadiul de dezvoltare în care se afla copilul. Copilul de 3 ani îsi dezvolta simtul umorului, îi place sa rada si repeta frazele sau situatiile caraghioase. 4 - 6 ani: Copilul poate sa gandeasca acum în “concepte”: de exemplu, orice animal cu 4 picioare va fi numit deodata “vaca. Încetul cu încetul încep sa-si construiasca rasul tipic sexului de care apartin. Baietii fac calambururi directe, cu voce tare, ajungand pana la impertinenta. Ei spun glume si fetele chicotesc pe seama lor. Pe de alta parte, fetele isi spun povestioare colorat înzorzonate despre întamplari hazlii. Umorul barbatesc, la fel ca si stiinta, ia nastere din concurenta, cel femeiesc, din dorinta de unire. 7-10 ani: Începe joaca cu corpul. Umorul se bazeaza în principal pe bufonerii cum ar fi datul din fund sau grimasele. Abia apoi începe perioada jocurilor de cuvinte deoarece de abia la aceasta varsta copiii pot sa inteleaga cuvintele cu mai multe sensuri. Copiii de 9 pana la 10 ani povestesc mai departe cu mult entuziasm glumele pe care le-au auzit. 11-13 ani: Satira este interesanta, iar jocurile de cuvinte nu mai sunt folosite numai în scopuri personale, ci si pentru a critica autoritatea. “Haiosii” sunt cei care au cea mai mare influenta. Apare încet si ironia. În jurul varstei de 12-13 ani, cand creierul copilului s-a dezvoltat astfel încat sa poata gandi abstract, putem spune ca dezvoltarea umorului s-a încheiat. Bazandu-se pe experienta copilariei, fiecare îsi dezvolta un simt al umorului personal si individual ca o amprenta. Adolescenta Simtul neostil al umorului - personalitatea adolescentina foloseste mai curand umorul filozofic profund care de obicei trezeste mai curand zambetul decat rasul, care este mai curand intrinsec situatiei decat adaugat ei, care este mai curand spontan decat pregatit si care foarte adesea este irepetabil spre deosebire de glumele si ironia ostila (Maslow in Allport 1991, p. 284). 8. Terapia prin ras Pacientii, medicii si profesionistii în domeniul medical au ajuns la concluzia ca rasul poate fi considerat unul dintre cele mai bune medicamente.S-a demonstrat ca rasul scade tensiunea arteriala, scade hormonii de stres si creste imunitatea prin cresterea nivelelor limfocitelor T. Rasul este contagios. Foarte multe spitale din SUA au implementate programe de terapie prin ras. În tari ca India exista cluburi de ras, în care participantii se aduna în fiecare dimineata pentru unicul scop de a rade si aceste cluburi au devenit la fel de cunoscute ca clubul Rotary. Umorul este un limbaj universal. Este o emotie contagioasa si o diversiune naturala. Îi uneste pe oameni si sparge barierele dintre ei. Mai mult este gratuit si nu are efecte secundare. Gasind umorul în tot felul de situatii si razand împreuna cu ceilalti în tot felul de situatii poate fi un antidot al stress-ului. Rasul este si un foarte bun mecanism de coping pentru cei care sufera de boli incurabile cum este cancerul. De foarte multi ani profesionistii in domeniul medical au observat ca cei care mentin o atitudine mentala pozitiva si împartasirea rasului raspund mai bine la tratament. Raspunsurile fiziologice la ras sunt: cresterea frecventei respiratorii, ameliorarea circulatiei, cresterea secretiei hormonale, cresterea secretiei enzimatice. Primul caz documentat despre efectul pozitiv al umorului asupra afectiunilor a fost publicat în Jurnalul de Medicina New England în 1979 de catre Norman Cousins, articolul purtand numele de „ Anatomy of an Illness”. Articolul prezenta faptul ca 15 minute de terapie prin ras a produs doua ore fara durere la un bolnav cu Spondilita anchilozanta si cu dureri lombare permanente. De asemenea si nivelele markerilor inflamatiei au scazut. Astazi interesul în terapia prin ras a crescut atat prin prisma studierii factorilor psihologici, a sistemului nervos central si a sistemului imunitar cat si prin studierea interactiunilor acestor factori. Mecanismul de actiune: Puterea de a rade într-o situatie problematica confera un sentiment de superioritate si putere. Umorul si rasul pot determina o atitudine pozitiva. Umorul ofera o perspectiva asupra problemelor noastre. Efectele terapiei prin ras asupra sistemului imun Cercetarile au aratat ca dupa terapia prin ras exista o crestere generala a activitatii sistemului imun incluzand: •Cresterea numarului si nivelului activitatii a celulelor Natural Killer care distrug celulele infectate viral si anumite tipuri de celule tumorale •Cresterea limfocitelor T activate •Cresterea Ig A cu rol în imunitatea locala: digestiva si respiratorie •Cresterea γ interferonului •Cresterea fractiunii C3 a complementului Terapia prin ras produce scaderea hormonilor de „stress”.Rezultatele studiilor au aratat ca terapia prin ras determina scaderea hormonilor de stress ( Adrenalina, Dopamina) care sunt implicati in vasoconstrictie si în suprimarea sistemului imun. Terapia prin ras determina îmbunatatirea efectelor medicamentoase si nu determina înlocuirea terapiei medicamentoase. De asemenea terapia prin ras reduce durerea si ajuta în procesul de vindecare. Umorul este asociat cu bucuria; cand radem suntem mai spontani, deschisi si mai putin defensivi. Mania, tristetea si anxietatea sunt incompatibile cu rasul. Umorul întrerupe raspunsul la stress, regleaza respiratia, stimuleaza sistemul imunitar si creste toleranta la durere, rasul devenind astfel cel mai bun medicament posibil. Asa ca… hai sa fim seriosi în legatura cu umorul si sa începem sa radem! Bibliografie 1.Ionescu Serban, 2007, Mecanismele de aparare-teorie si aspecte clinice, Editura Polirom 2.Freud Sigmund, 1999, Opere- Comicul si umorul, Editura Trei 3.Sigmund Freud, 1926 Inhibitie, simptom si angoasa (Hemmung, Szimptom und Angst) 4.Gorgos Constantin, 1989, Dictionar Enciclopedic de Psihiatrie, Editura Medicala 5.Jean Laplanche, J.B. Pontalis, 1994, Vocabularul psihanalizei, Editura Humanitas 6.Roland Chemama, 1997, Dictionar de Psihanaliza-Larousse, Editura Univers Enciclopedic 7.Paul Popescu-Neveanu, 1978, Dictionar de Psihologie, Editura Albatros 8.Kaplan si Sadock -Tratat de psihiatrie Clinica, Editia a III-a, 2001, Editura Medicala 9.Irina Holdevici, 2005, Elemente de Psihoterapie, Editura Mar 10.Jean Claude Rouchy, 2000, Grupul - spatiu analitic, Editura Polirom 11.Breuer si Freud „Studii asupra isteriei”, 1985, Editura Humanitas 12.Anna Freud, 1996, Eul si mecanismele de aparare, Editura Polirom 13.Joseph Sandler, 1998, Analiza apararilor. Convorbiri cu A. Freud, Editura Humanitas 14.Sigmund Freud, 1999, Cuvantul de duh si inconstientul, Editura Trei 15.Sigmund Freud, 1999, Umorul, 1927, Editura Trei 16.Kuhlman J., 1999, Umor si psihoterapie, Editura Polirom 17.DSM-IV TR, The Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders-Text Revised Autori: Oana Felea, Felicia Iftene

Niciun comentariu: