marți, 25 februarie 2014

Viata lui Platon

Platon s-a nascut la Atena (sau Egina) in 7 Thargolion a primului an al Olimpiadei a 88-a, asadar in anul 427 i.Hr., sau, dupa altii, in 7 Thargolion Olimpiada a 87-a, adica in anul 428 i.H. 327, primind numele de Aristokles, ca fiu al lui Ariston si al Periktionei, care isi aveau originea intr-una dintre cele mai vechi si mai nobile familii din Atena. Ariston se tragea din familia regelui Kodros, iar Periktione, din familia lui Solon. Porecla de Platon i-a fost data mult mai tirziu de un maestru de gimnastica si aceasta din pricina figurii lui solide, a frumusetii, armoniei si sanatatii lui fizice. Platon a trait cu intensitate destinul asa de zbuciu­mat si schimbator al patriei sale. Se spune ca el ar fi zis, cu o ocazie oarecare, ca multu­meste zeilor pentru trei lucruri: ca s-a nascut barbat, ca el s-a nascut in Atena si, in sfirsit, ca el s-a nascut in timpul lui Socrate. Faptul ca el a trait in preajma genialului intelept atenian a avut o importanta covarsitoare asupra evolutiei spirituale a lui Platon. Se stie ca Socrate a fost un dusman neimpacat al regimului oclocrat. Resenti­mentul lui Socrate fata de democratie era fundamentat pe o convingere doctrinara. Meteahna cea mare a democratiei era, dupa Socrate, ca in timp ce in viata cetateneasca in orice afacere hotaraste specialistul, in afacerile oficiale si in conducerea statului, dupa convingerea democra­tica, trebuie sa hotarasca numarul de voturi si nu intelegerea. Acest fel de a gindi era pentru Socrate o nebunie si din aceasta pricina el com­bate democratia. In aceasta tendinta antidemocratica Socrate se intil-neste cu tineretul atenian aristocrat. Probabil ca si aceasta l-ar fi deter­minat pe Platon sa-l urmeze pe Socrate. Platon si-a cistigat o cultura imensa, fie prin educatia si instructia temeinica pe care o primise, fie prin influenta pe care a exer­citat-o asupra sa atmosfera spirituala in care el respira. Caci nu trebuie sa uitam ca educatia tinarului Platon se intimpla intr-o epoca in care Atena era sufletul cultural al lumii antice. Literatura creata de tragedienii greci era in floare tocmai in timpul scolaritatii lui Platon. in ace­lasi timp cu genialele opere ale lui Sofocle, Eschil si Euripide sa mai jucau piesele lui Aristofanes, pe care Platon sigur ca le-a cunoscut. El a mai fost apoi influentat si de megaricul Euclide. Toate aceste influente au contribuit ca Platon sa ajunga la convingerea "ca nemurirea sufle­tului nu o poate cistiga inteleptul decit prin totala sa daruire in slujba Ideii". Am vazut ca Socrate traia intr-o epoca in care in Atena facea mare dezastru individualismul cel mai cras. Sofistii, retori si multi poeti ai timpu­lui preamareau individul, pe care-1 considerau a fi substanta lumii mo­rale. Socrate se opune curentului acesta individualist prin aceea ca el cauta sa trezeasca spiritul autocunoasterii, fiindca certitudinea oricarei realitati morale se afla in cunoasterea legilor general-valabile, ce se afla in constiinta morala. Ce impresie uriasa trebuie sa fi facut aparitia lui Socrate asupra spiritului cu o rezonanta afectiva atit de mare ca a lui Platon ? Aceasta cu atit mai mult cu cit si Platon era martor al deca­dentei morale si religioase inlauntrul comunitatii de viata a poporului atenian. La aceasta decadenta au contribuit, desigur, si unii tragedieni, care si-au permis sa expuna in operele lor zei si eroi, care trezesc risul. Sofistii preamareau, cu cuvinte mari si umflate, posibilitatile individului si subiectivismul moral. Superstitiile cele mai copilaresti isi gasisera iarasi un pamint fertil in Atena. Socrate le combate cu un argument, care-l apropie de filozofii eleati, intrucit el face dovada ca virtutea si moralitatea sint cunoastere autentica. Sofistii au asezat pe tron, in locul ratiunii, intelectul cotidjan, al simplismului, iar cei care mai credeau in mistere au trimis in exil atit intelectul cit si ratiunea. Socrate are me­ritul de a le fi readus in patria lor si cu aceasta in cultura omenirii si de a le fi redat locul care li se cuvenea, ceea ce a insemnat ca el a ridi­cat ratiunea la rangul de domnitoare peste intelect si instinct. in preajma acestei personalitati uriase pe care Platon o urmeaza pe strazile si pie­tele Atenei, pentru a-i sorbi cuvintele si a-i patrunde sensul spuselor sale, el invata cu multa truda arta dialecticii si a descoperirii adevarului, pentru a-si cladi in lumea spiritului sau o lume noua si pentru a se trans­forma, cum zice Zeller, dintr-un poet diletant intr-un filozof veritabil. Opt ani a luptat Platon cu spiritul lui Socrate, asa cum Iacob a luptat cu in­gerul Domnului, si rezultatul acestei lupte a fost ca scinteia geniului, ce mocnea in sufletul lui Platon, s-a transformat intr-un incendiu urias. De aceea este si explicabil de ce Socrate este personajul principal in toate dialogurile platonice. Dar si mai mult l-a zguduit moartea martirica a prietenului si ma­estrului sau iubit. Bolnav fiind, Platon n-a putut lua parte la ultimele discutii pe care Socrate le-a avut cu elevii sai. Dar aceasta drama, pe care a trait-o cea mai interesanta figura de filozof a antichitatii, a fost asa de hotaritoare, incit ea 1-a determinat pe Platon sa se salveze din lumea senzoriala intr-o lume suprasensibila, cum zice Zeller. De aceea dupa moartea lui Socrate nici o problema nu i-a mistuit sufletul lui Pla ton cu dogoarea ei mai mare decit problema politicii celui mai bun stat. Poate ca numai problema nemuririi sufletului l-a mai chinuit asa de mult. Plafon reprezinta ideea ca intre morala si politica exista o lega­tura existentiala. Pentru el etica este temeiul etern al politicii, caci aceasta convingere i-a intarit-o moartea eroica a lui Socrate. Acesta si-a aruncat viata in cumpana mortii, tocmai pentru a salva eternitatea va­lorilor etice. Din dialogurile platonice ajungem la concluzia ca sufletul mare al lui Socrate traieste mai departe tocmai fiindca in acesta era vie nostalgia dupa ceea ce are valoare eterna. Ceea ce a fost muritor in fiinta lui Socrate a disparut, dar in opera platonica a ramas ceea ce era in acesta vesnic si netrecator : Socrate oa prototipul inteleptului, ca paradigma pentru aceia care nazuiesc sa impreune adevarul cu viata si existenta. Intors la Atena (361 sau 360)-se pare complet vindecat de orice ambitie politica-Platon se dedica numai filozofiei. Anniceris a refuzat sa primeasca suma de bani pe care el o platise pentru Platon, si cu aceasta s-a cumparat gradina Academos, unde Platon intemeie un fel de confrerie in gimnaziul de acolo. Este vestita Academie platonica, ce avea forma unei scoli superioare in Gimnaziul lui Akademos, iar for­ma ei interioara era o comunitate spirituala intre maestru si elevi cu o accentuata tendinta filozofica. Era vorba despre o comunitate intre per­sonalitati, care erau tinute laolalta de aceleasi idei filozofice : ideea in­telepciunii si a stiintei. In aceasta comunitate-straina de orice interes material-"filia" devine temelia unui raport moral-spiritual in care maestrul daruieste plin de iubire din bogatia sa spirituala, iar elevii se cultiva si se maturizeaza din prinosul acestui dar. "Prin comunitatea gin-dirii si a vointei de a produce adevarul impreuna, acesta este pentru Pla­ton, sensul oricarei prietenii si iubiri prin care oamenii trebuie sa se uneasca. Din aceasta unire a muritorilor, se produce mereu si mereu via­ta noua a ceea ce este nemuritor. In aceasta Academie era un altar inchinat muzelor si lui Eros ; acelui Eros platonic, care n-are nimic de-a face cu iubirea senzoriala, ci este reprezentantul nazuintei generale umane dupa Adevar, Frumos si Bine. Asadar dupa ceea ce este vesnic. Este nazuinta spiritualizata prin ratiune. Prietenia, iubirea si setea dupa stiinta se unesc in acest Eros si formeaza o forta, ce are menirea sa uneasca umanul cu divinul. In aceasta Academie, Platon isi expune ideile sale filozofice, fie in­tr-o forma dialogica, cum facea Socrate, fie 'intr-o forma expozitiva. Odata pe luna si in zile anumite profesorii si elevii se adunau si orga­nizau cite un "symposion", in felul aceluia pe care-l descrie Platon in dialogul sau celebru cu acelasi nume. Platon nu era singurul profesor in Academie, ba chiar si elevii lui Platon au tinut cursuri. Dintre acestia amintim pe Speusippos, nepotul lui Platon si urmasul acestuia-la con­ducerea Academiei, Xenocrates din Calcedon, Menedemos din Phyra, Filippos din Opus, Eudoxos si Aristotel. Nu posedam lista tuturor con­ducatorilor Academiei, dar stim precis ca ea a durat 900 de ani, pina cind un edict al imparatului Justinian (529 i.Hr.) a dizolvat-o. Afara de cursuri, Platon lucra asiduu la operele sale. Dialogurile platonice au fost scrise in mare parte in timp ce Socrate traia. Caracte­ristica acestora este ca aceste dialoguri nu se termina cu adevaruri ulti­me, apodictice, absolute, ci-dupa modelul socratic-cu intrebari si probleme chinuitoare, cu aporii, fiindca scopul acestora nu este sa in­vete, ci sa trezeasca activitatea proprie si sa deprinda la filozofare. Platon a mai fost tentat de doua ori sa-si realizeze planurile sale politice in Sicilia. Intentia lui Platon in a doua calatorie pe care a fa­cut-o in Sicilia, intrerupindu-si activitatea filozofica, a fost ca, impreuna cu prietenul sau Dion, sa determine pe tinarul conducator Dyonisius sa transforme tirania intr-o monarhee intemeiata pe legi.. Planul acesta n-a avut nici o sansa de izbanda, din pricina ca Dyonisius l-a suspectat pe Dion ca are intentia sa-l rastoarne. Dion a fost exilat, iar Platon a ra­mas fara nici o influenta. A treia calatorie a lui Platon in Sicilia a facut-o ca sa impace pe Dyonisius cu Dion. Nici de data aceasta Platon n-a avut nici un succes, ba era sa-1 coste chiar viata, daca n-ar fi intervenit pentru el Architas din Tarent. Platon preamareste si el puterea masurii pentru formarea vietii si a existentei insului. Dar el este departe de a admite simplitatea socratica, si dispretul fata de exteriorul si frumusetile vietii. Probabil ca il oprea sa faca acest lucru originea sa aristocratica, sau educatia lui artistica si interesul lui pentru intreaga realitate. Socrate a fost, cu toata aversiunea pe care el o nutrea fata de democratie, o figura foarte populara, in timp-ce personalitatea lui Platon ca si filozofia acestuia, au o trasatura aris­tocratica. Platon nici nu se adreseaza tuturor oamenilor fara nici o deo­sebire, ci numai unor alesi, care sunt capabili sa fie initiati si sa se im­partaseasca din cultura, stiinta si viziunea platonica despre lume si viata. El se adresa "acelei aristocratii a inteligentei, pe care el cauta sa funda­menteze si statul sau" si care caracterizeaza intreaga sa personalitate. In Platon se unesc, intr-un chip minunat, cea mai indrazneata idealitate cu o perspicacitate rara a gandirii cat si aplecarea spre cele mai aride cer­cetari dialectice cu prospetimea creatiei artistice. Biografii si cunosca­torii filozofiei platonice au subliniat urmatoarele trasaturi esentiale ale caracterului lui Platon : o sensibilitate accentuata pentru frumos, inal­timea gandirii lui morale, stapinirea de sine, linistea sufleteasca si se­riozitatea principiilor pe care el si-a durat existenta sa. Este vorba des­pre "o frumusete morala si sanatate sufleteasca a intregii vieti pe care Platon insusi, ca un elin veritabil, o pretinde inainte de toate... si pe care el a realizat-o in personalitatea sa proprie intr-un chip exem­plar". Caracteristica filozofului autentic este legatura intima intre caracterul si nazuinta sa de a descoperi adevarul, pe care sa-l realizeze in viata si existenta sa proprie. Aceasta nazuinta o deprinsese Platon in preajma marelui sau maestru : Socrate. Ca o concluzie, putem incheia aceasta caracterizare a vietii lui Platon, cu sublinierea faptului ca acesta a fost o natura "olimpiana-apolinica", un prototip al frumusetii morale, al masurii si al armoniei. Si "vraja personalitatii lui consta tocmai in aceasta inaltare solemna spre ceea ce este mai inalt si mai nobil pentru gindirea si vointa ome­neasca".(Crestin Ortodox.ro)

Niciun comentariu: