marți, 25 februarie 2014

Substanțele compuse: forma și materia

Substanțele compuse sunt „mai ușor” de cunoscut și de aceea metoda potrivită începe cu ele. Caracterul lor compus se datorează prezenței unui factor multiplicator, cum ar fi materia. În cazul substanțelor sensibile, materia reprezintă principiul de individualizare față de specie, astfel încât specia „om”, de exemplu, cuprinde o multitudine de indivizi umani care au aceeași esență dar sunt numeric mai mulți datorită materiei, care particularizează prin accidente. S-ar putea spune, în acest sens, că nu există doi indivizi identici, deși esența lor este comună. Dar dacă lucrurile ar sta așa, atunci fie ar fi imposibilă obținerea definiției (căci materia și determinațiile accidentale nu ar „spune” nimic despre esență, făcând imposibilă cunoașterea ascendentă), fie identitatea individului ar consta numai în accidentele sale, ceea ce ar face imposibilă justificarea sa ontologică și, din punct de vedere creștin, ar pune în criză problema responsabilității individuale. Toma încearcă să depășească această consecință prin evitarea unei percepții simpliste asupra aristotelismului. În acest sens, el spune că esența nu este predicată (în definiție) numai cu privire la formă și nici numai cu privire la materie. Dacă esența (pe temeiul căreia un lucru este denumit fiind) nu înseamnă numai formă, atunci ea reprezintă un compus al amândurora: „și una, și alta, deși forma singură este, prin natura ei („suo modo”), cauza unui fiind compus de acest fel ”. Ceea ce trebuie să înțelegem de aici este că nu avem o identitate perfectă între esența inteligibilă (cauza) a substanței compuse și forma lucrului concret. Esența este cauza modului de ființare a fiindului, dar acest mod de ființare cuprinde și materie. Compusul formă-materie care înseamnă fiindul reprezintă, am putea spune, un „efect” al esenței. O consecință imediată a acestei teze ar fi că esența („cuprinzând” sau cauzând și materia și forma deopotrivă, adică individualul ca și compus), este particulară și nu universală (căci fiecare individ ar avea o altă esență, diferențiată după determinațiile materiale, ce ar trebui să fie cauzate în moduri particulare pentru fiecare individ). Numai înțeleasă ca separată de materie forma ar putea rămâne un universal. Altfel, în acest caz, ea trebuie considerată particulară, la fel ce și individul. Aceasta înseamnă că universaliile nici n-ar putea fi definite, de unde consecința gravă că nici nu ar putea exista definiții ale speciilor, ci numai pentru indivizii înțeleși ca și compuși din formă și materie, aceasta însemnând esența. O asemenea perspectivă ar însemna pluralism ontologic, fără îndoială de evitat. Problema lui Toma, în momentul de față, este: cum am putea înțelege materia ca inclusă în fiind și în același timp fiindul (adică materie plus formă) cauzat de esență, fără să fim nevoiți să înțelegem și esența ca o cauză particulară a individului? Altfel spus, trebuie să obținem o perspectivă asupra esenței astfel încât ea să cauzeze fiindul ca mod de a fi comun mai multor indivizi, nu pentru fiecare individ în parte (căci astfel esența ar fi individuală și nu specifică). Sau, invers, avem nevoie să înțelegem materia astfel încât ea să rămână principiu de individuație numai pentru fiind, nu și pentru esența fiindului. Va trebui să asumăm două perspective asupra materiei. În primul rând, materia stă ca principiu de individualizare pentru fiind, iar în acest sens vorbim despre materie ca ceva ce desemnăm prin atribute și indicăm drept ceva-aici-de-față: „acest os”, „această carne”, „corpul lui Socrate” etc. Este vorba despre materia în sensul de determinații sensibile actuale. În acest sens, materia individualizează, „maschează” forma (nesensibilă) sub înfățișarea vizibilă a unui individ și o numim, astfel, materie desemnată (lat.: „signata”). Va trebui să știm, avertizează Toma, că „nu materia luată într-un sens comun este principiul individuației, ci numai materia desemnată” . Aceasta nu este materia așa cum fusese definită de Aristotel, ca „potență pură”, ci mai degrabă materia în sensul de material concret, al unei substanțe anumite (să zicem „Socrate”), „luată în considerare sub dimensiuni determinate”. De bună seamă că, înțeleasă astfel, materia nu poate fi cuprinsă în definiție, prin urmare nu poate funcționa nici ca principiu de individuație al esenței. Cel mult, cu ajutorul ei l-am putea „defini” pe „individul cutare” (de pildă pe Socrate), deși este absurd să gândim că individualul ar putea fi definit. Am avea mai degrabă o descriere de genul: „Socrate este acest om, el are pielea albă, părul scurt, nas cârn, etc”. Tocmai prezența acestor determinații concrete și imposibil de generalizat (căci ele aparțin unui singur individ) înseamnă „materie desemnată”. Celălalt sens, aristotelic, al „materiei metafizice” înțeleasă ca lipsă sau potență, este ceea ce Toma numește materia în „sens comun” sau ne-desemnată (lat.: „materia non signata”). Ea nu poate fi indicată sau descrisă tocmai pentru faptul că nu este actuală, nu este manifestă sub forma unor determinații sensibile. Acesta este sensul în care luăm materia atunci când construim o definiție, căci în acest caz nu vizăm „acest os” și „acest corp”, ci „osul” și „corpul” în general, în măsura în care toți oamenii au corp. Diferența între cele două sensuri este și mai clară dacă ne gândim că, atunci când, în definiția omului vorbim despre „vietate însuflețită” (vietate însemnând corp plus suflet), termenul „corp” nu se referă la nimic concret: nici la corpul lui Socrate, nici la corpul lui Cicero, nici măcar la cel al lui Toma. Invers, când avem în față un corp anumit, știm cu siguranță că nu este cel vizat de definiție. „Corpul lui Toma” este desemnat dar particular, în timp ce „corpul omului în general” este nedesemnat și universal. Cele două sensuri ale materiei sunt prin urmare: a) materia desemnată (o materie particulară, deci principiu al individuației) și b) materia comună sau nedesemnată („materie universală”, care nu individualizează). Cu ajutorul acestei distincții Toma oferă o soluție pentru una din problemele fundamentale ale aristotelismului scolastic, de fapt o problemă eternă a filosofiei: cea legată de raportul dintre universal și individual. La întrebarea „care este principiul individuației?”, răspunsul tomist trebuie înțeles nuanțat: „materia în sensul de materie desemnată”. Materia desemnată este elementul care individualizează, deosebind indivizii de aceeași specie între ei. Este substratul schimbării, cauzând generarea și coruperea. Forma pe care o primește materia este actul. Deci, o substanță (individual) este unitatea unei forme și a unei materii desemnate. A cunoaște o anumită ființă înseamnă a stabili ce este ea, a-i descoperi forma substanțială. Materia comună sau nedesemnată este acea potențialitate care, neactualizată, intră în alcătuirea definiției ca gen. Considerând același exemplu, atunci când spunem că „omul este o vietate rațională”, prin „vietate” înțelegem o substanță cu corp și suflet. Astfel, genul „vietate” cuprinde și sufletul (forma oricărei ființe vii, exprimabilă prin termenul „animalitate”) și corporalitatea (materia oricărei ființe, exprimată de Toma prin termenul lapideitate, din latinescul lapideitas, „pietricitate”, un termen menit a desemna orice corporalitate neînsuflețită). În alți termeni, tot ai lui Toma, „corpul va fi genul ființei animate, deoarece în ființa animată nu se cuprinde nimic care să nu fi fost conținut în corp în mod implicit” . În sfârșit, substanțele compuse (indivizii) au și determinări accidentale, care nu pot exista în afara substanțelor. Accidentele nu pot fi decât în ceva (esse al lor este un inesse).

Niciun comentariu: