marți, 25 februarie 2014

Esența substanțelor simple (separate)

Spre deosebire de substanțele compuse, a căror esență este și materie (nedesemnată) și formă, substanțele simple au ca esență numai forma. Ele nu sunt materiale întrucât se află mai aproape de „principiul prim”, care este actualitate primă și pură. Astfel, substanțele simple sunt, spune Toma, spiritele (lat.: intelligentiae, adică inteligențele pure). O altă deosebire a substanțelor simple față de cele compuse este că, în cazul acestora din urmă, cviditatea poate fi predicată „ca întreg”. Ele sunt, adică, identice cu esența lor formală, ceea ce nu este cazul cu substanțele compuse (fiind imposibil să se afirme despre un om că este identic cu cviditatea sa). În fine, o a treia diferență constă în faptul că substanțele simple nu se multiplică în cadrul speciilor, ele fiind numeric tot atâtea câte specii sunt. Substanțele compuse se multiplică numeric în funcție de desemnarea materiei, adică intraspecific. Cu alte cuvinte, fiecare substanță simplă este o specie, echivalentă cu esența sa; în schimb, fiecare substanță compusă este un individ, având o esență particulară: esența lor este, deși unică după formă, totuși multiplicată material. Spiritele sau substanțele simple sunt identice cu esența lor (adică sunt esențe), aflându-se, în acest sens, pe prima treaptă a creației. În Summa theologiae Toma spune că aceste spirite sau inteligențe sunt Îngerii, creaturi incorporale și imateriale, cea mai înaltă perfecțiune a creaturii. Fiind esențe, ei reprezintă moduri de a fi pure, specii fără multiplicare individuală . Tocmai pentru că sunt esențe, Inteligențele sau Îngerii sunt numai moduri, ceea ce înseamnă că ființa lor este cauzată din exterior. Esența nu este același lucru cu existența, ele sunt realități a căror ființare este altceva decât natura lor. Cauza existenței lor (și, prin mijlocirea lor, și a substanțelor compuse) este Dumnezeu. Faptul că-și au existența de la Dumnezeu reprezintă explicația lipsei de identitate între esență și existență. Spre deosebire de substanțele compuse, care sunt alcătuite din formă și materie, substanțele simple au „esență” și „ființare”. Fiind primită din exterior, ființarea reprezintă pentru ele potențialitate, căci numai la nivelul cauzei(Dumnezeu) ființa este actuală. Faptul că spiritele primesc ființa înseamnă actualizarea a ceea ce era numai potență, iar această actualizare are loc în grade diferite: cu cât un spirit se află mai aproape de cauză, cu atât el deține mai multă actualitate, iar cu cât este mai îndepărtat de cauză, el deține mai multă potență (adică mai puțină ființă actuală). Existența sau ființa ("esse") se situează deasupra esențelor, fiind însuși Dumnezeu. Dumnezeu nu este o esență oarecare, căreia i s-ar atribui ființă/existență (cum este cazul creaturilor), ci faptul însuși de a exista, actul pur (conform revelației: „Ego sum qui sum”). În Dumnezeu și numai în El esența (essentia) este identică cu existența (esse), fiind plenitudine absolută a existenței, infinit, imuabil, veșnic și necesar. Față de Creator (temeiul existenței celorlalte ființe), creatura este posibilă (contingentă). Creatorul nu ar fi lipsit de nimic dacă lumea nu ar exista și nu i se adaugă nimic prin faptul că lumea există. Dacă se produce, creația este un act liber. Ființele create sunt infinit mai prejos de Dumnezeu; de altfel, nu există nici o relație reală între Dumnezeu și lucruri, ci doar o relație de participare între lucruri și Dumnezeu. Lumea este finită în timp, dar acest lucru nu se poate demonstra, aparținând revelației. Imperfecțiunea lumii se datorează limitării creaturii și distanței acesteia față de Dumnezeu, astfel încât răul nu este nimic altceva decât depărtare (potență maximă).

Niciun comentariu: