joi, 2 ianuarie 2014

O noua zi



Un alt an, o nouă zi, poate...o nouă viață? Poate...Alegerea ne aparține,mereu, așa vreau să cred. Deși noile studii în psihologie spun că nici liber albitru nu există, că ar fi o iluzie alegerile. Dar eu cred că alegerile importante stau doar în puterea noastră. Eu, m-am ales în viață cu ceea ce am ales... Sunt astăzi ceea ce am ales ieri. Doar că nu toate alegerile au fost încununate de bucurii după cum mă așteptam, nu au fost direct proporționale cu efortul depus.
Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liberă şi mai fericită... Doamne, ce  deziluzie am avut atunci când mi-ai dat seama că prin învăţătură îmi măresc aria întrebărilor, îmi măresc exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?

Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări.

Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simţi un gol sprijinindu-te pe adevărul ştiinţific oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreu altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate.

Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin.  Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este  interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare.

Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele.

Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu
sunt fericită atunci când sunt obosită fizic şi când văd rezultatul muncii mele.

Sunt o hobistă, o dualitate psihică. Pentru acest motiv am fost persiflată, invectivată şi de ce?

Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali.

Mă rog lui Dumnezeu să ajung la nivelul duhovnicesc la care să îmi dau seama că nu trebuie să critic, să înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, un alt raport spaţiu – timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?)
Să nu-mi permit să critic lumea... Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirma că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită? Să accept înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală..
Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Nu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în Dumnezeu, în frumuseţea naturii, în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului bătrân.
Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului.  Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.
Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu auzi expresii vulgare, unde nu auzi manele şi nu vezi imagini de reclamă şi nici telenovele.Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.
Vreau să fiu mică pentru a mă bucura de adevărul Divin.

De multe ori nu sunt de acord cu modul meu de a gândi, am avut mulţi ani la dispoziţie să mă tot gândesc la prostiile pe care le-am făcut, să mă înfurii să mă calmez şi am concluzionat că dacă lucrurile funcționează așa, haotic la drept vorbind,  şi nu mai e nimic de făcut, să nu îmi mai permit să gândesc că lucrurile ar fi putut fi altfel, pentru că aşa aş fi un „călău cu mine însămi”.
Dar la drept vorbind există fericire? Poate da, dar fericirea poate exista numai în spaţiu de viaţă interior, numai să nu depinzi cu nimic de alţii. Când vine vorba de spaţiul extern deja lucrurile au altă faţă… Orice fericire şi plăcere sunt de gen negativ, iar suferinţa de gen pozitiv, deci viaţa nu e dată pentru a ne bucura de ea, ci pentru a fi cucerită, traversată; de aceea degere vitam, vita defingi,scampa cosi (înceracă să o scoţi la capăt) şi apoi există un câştig dacă sacrifici plăcerile, obţii eliberarea de suferinţe. Pentru că suferinţele urmează sau preced plăcerile, iar „înţeleptul nu aspiră la plăcere, ci la absenţa suferinţei” (Aristotel). Am învăţat să nu caut fericirea şi plăcerea , care nu sunt deloc disponibile în mod real. Şi chiar dacă am avut iluzia că am găsit fericirea sau plăcerea ele sunt inevitabil urmate de durere, suferinţă etc. 
Am nutrit speranţa nebunească de a acționa atipic, dar destinul m-a lovit fără milă şi mi-a arătat că nimic nu-i al nostru, că, dimpotrivă, totul e al lui pentru că are drept de necontestat  nu doar asupra a ceea ce noi posedăm şi dobândim, ci şi asupra noastră. Vine atunci experienţa şi ne învaţă că fericirea şi plăcerea sunt pure himere, pe care o iluzie ni le arată în depărtare; că din contră, suferinţa, durerea sunt reale, că se fac cunoscute ele însele imediat fără a fi nevoie de iluzii şi de amânări, devii preocupat să le eviţi pe cele din urmă. Şi iar ajung la vorbele lui Aristotel de mai sus.
Trebuie să înveţi  să vezi viaţa aşa cum este ea, să înveţi că nu trebuie să manifeşti pentru un eveniment o mare supărare sau o mare bucurie; caracterul efemer al tuturor lucrurilor poate în orice moment sa-l modifice total. Aş putea spune că într-adevăr o întâmplare nefericită poate fi un bun prilej de a deveni înţelept.  Şi zic eu că a nu lăsa trecutul să te preocupe constant şi durabil şi a şti să profiţi mereu de prezent cu cât mai multă bucurie, aceasta este înţelepciunea trăită. Stând şi concentrându-te asupra unei greşeli, te-ai înşela singur pe tine însăţi şi întreaga ta viaţă. A trăi în trecut este o pieredere inutilă…şi  totuşi dacă prezentul tău se transformă uneori în trecut, înseamnă că încă te mai lupţi cu el…
Am învăţat să-mi limitez imaginaţia în privinţa binelui şi durerilor noastre. Dacă privesc în jurul meu , înfăţişez în imaginaţie cazurile de fericire şi consecinţele lor. Fac realitatea (cazurilor)şi mi se pare mai greu de suportat, din cauza deziluziilor, iar preţul plătit e mult prea scump! Şi văd asta mereu în jurul meu. Mereu! Unde-i fericirea? Există? Nu-i urmată mereu fericirea inevitabil de suferinţă?


Preţul vieţii este tocmai de a învăţa că viaţa nu preţuieşte nimic. Şi că dacă a mai rămas ceva de preţ se obţine cu un preţ mult prea mare.
Nici să iubeşti, nici să urăşti; iată jumătatea oricărei înţelepciuni…! Să nu spui nimic şi să nu crezi nimic, iată cealaltă jumătate(Artur Sch.) Şi desigur că, contrar celor spuse de amicul meu, e mereu în viața noastră o persoană căreia îi  potem spune totul... De ce? Nu ştiu! E clar, uneori  acţioneăm după legi inexorabile, implacabile şi ajungi în starea de incognoscibilitate…dar trebuie să accept că nu totul poate fi cunoscut de raţiunea omenească, trebuie să accept că sunt condamnată să fiu, uneori, scava propriului meu inconştient…câtă dreptate avea Freud!
Spunea Seneca: „Supune-te raţiunii dacă vrei să ţi se supună toate”. Dar a uitat să spună şi reţeta…

Niciun comentariu: