joi, 2 ianuarie 2014

Despre realitate




Despre realitate, logică, obiectivism: “O propoziţie incorectă e neaparat falsă, dar o propoziţie corectă nu e neapărăt adevarată” - spunea Kant, şi multă dreptate avea. Hai să discutăm pe marginea acestui subiect filosofic, pentru a înţelege cum e cu realitatea şi obiectivitatea.
Nu lasaţi experienţa subiectivă să contamineze experienţa obiectivă – am învăţat de la amicul meu Artur Schopenhauer.
Toate datele oferite de simţurile noastre sunt filtrate prin intermediul aparatului neuronal şi reasamblate acolo pentru a ne oferi o imagine pe care o numim realitate, dar care, de fapt e doar o himeră, o ficţiune provenită din mintea nostră plină de concepte şi categorii. Chiar şi cauza şi efectul, succesiunea, cantitatea, spaţiul şi timpul sunt conceptualizări, constructe, nu entităţi care există”obiectiv”.
Mai mult, noi nu putem „vedea” dincolo de versiunea procesată de noi a ceea ce există în afara noastră; nu avem nicio modalitate prin care să cunoaştem ceea ce există „cu adevărat” acolo – adică entitatea care există înaintea procesări noastre perceptive şi intelectuale. Această entitate primară pe care Kant o numeşte Ding an sich (lucrul în sine), ne va rămâne în mod necesar imposibil de cunoscut. Trupurile sunt obiecte materiale. Ele există în timp şi spaţiu. Şi fiecare dintre noi dispunem, de o cunoaştere ce nu provine din aparatul nostru perceptiv şi conceptual, ci e cunoaştere directă, din interior, provenind din sentimente.
Din trupurile noastre căpătăm o cunoaştere pe care o putem conceptualiza şi comunica, dar o mare parte a vieţii noastre ne este necunoscută. Este reprimată, nepermiţându-i-se să ajungă la nivelul conştinţei, doarece a cunoaşte natura noastră profundă (frica, agresivitatea, căutarea eului) ne-ar tulbura peste limitele suportabilităţi.
Omul nu poate ajunge la o cunoaştere de sine totală şi obiectivă care să-i permit să înlăture orice părere din exterior. Am încearcat să integrez  într-o concepţie unitară cele doua poziţii contrare ale teoriei cunoaşterii, pe de o parte raţionalismul lui René Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke şi David Hume, în scopul de a face deosebirea între judecata analitică si cea sintetică. În cazul judecăţii analitice, adevărul derivă din analiza însăşi a conceptului, fără a mai fi nevoie de un experiment, respectiv de o percepţie sensorială. În situatia în care o analiză raţională nu este suficientă pentru a extrage adevărul şi este nevoie de o observaţie sensorială sau experiment, atunci avem de-a face cu o judecata sintetică. Toate cunoştinţele valabile la un moment dat derivate din experienţă au prin urmare un caracter sintetic. Kant împarte judecăţile în empirice sau a posteriori si judecăţi a priori. Judecăţile empirice sunt în întregime dependente de percepţia senzorială. Dimpotrivă, judecăţile a priori posedă principial o valabilitate independentă de cazul individual şi nu sunt bazate pe observaţie sensorială.
Kant susţine că, cauzalitatea, care fundamentează legile ce guvernează relaţiile lucrurilor dintre ele stă la baza capacitaţii de cunoaştere a subiectului, fiind astfel transferate realităţii obiective. Cauzalitatea este prin urmare forma care funcţionează în procesul de percepţie ca sablon, cu scopul de a ordona şi structura toate impresiile sensoriale. "Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică aşa cum este în realitate, nu poate fi cunoscut, pentru ca subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a "fenomenului", apariţiei sensoriale a "lucrului în sine",care singură poate fi percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumeste numen, care se sustrage capacităţii de cunoaştere. Aceasta cercetare critică a condiţiilor percepţiei şi cunoaşterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care investighează premizele şi limitele necesare la care este supus omul.
Schopenhauer a revoluţionat filosofia lui Kant cu intuiţia potrivit căreia ne este imposibil să experimentăm realitatea într-un sens obiectiv, deoarece toate percepţiile noastre , toate datele simţurilor sunt filtrate şi prelucrate de aparatul neuroanatomic constitutiv. Toate datele sunt conceptualizate de constructe arbitrare. Astfel de proprietăţi precum spaţiul, timpul, cantitatea, cauzalitatea sunt în noi şi le apălicăm realităţi subiective.
Mi-a venit în minte o carte a prietenului meu Schopenhauer „Despre impătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente” Există o explicaţie, spune Schopenhauer un temei pentru orice. Schopenhauer cercetează critic folosirea universală a principiului raţiunii suficiente, pornind de la demonstratia lui Kant privitoare la neputinţa raţiunii umane ... de a putea să răspundă cu temei la întrebări de vreme ce cunoaşterea noastră e limitată la condiţiile experienţei. Reiese ca principiul s-ar aplica numai la patru clase de obiecte, de unde şi sintagma de "împătrita rădăcină", şi anume lucrurilor materiale, conceptelor abstracte, construcţiilor matematice şi geometrice, motivaţiilor subiectului.
Sunt deci îndreptăţite patru tipuri de raţionament:
1. cel în termeni de cauză şi efect, aplicabil lucrurilor materiale;
2. cel logic, care lucrează cu concepte abstracte;
3. cel calculator, care lucrează cu numere şi proprietăţi ale spaţiului, cu referire la matematică si geometrie;
4. cel întemeiat pe judecata morală, cu privire la motivaţii.
Aşadar, când trebuie să desluşeşti propria-ţi fiinţă, preopriile calităţi, trăiri, sentimente, autorul respinge rezolvarea lor raţională, adică dovezile tradiţionale, precum argumentul ontologic. Deci, existenţa rămâne o mare enigmă. Avem doar unele repere în care încadrăm anumite comportamnete, atitudini, idei, sentimente.
Artur Schopenhauer este unul din modele mele existenţiale. Schopenhauer a adus unele probleme existenţiale la normalitate. M-a făcut să văd cât de ubicuu-uă  este iubirea , cum este punctul central al oricărei acţiuni, la cele mai profunde niveluri, impregnând toate relaţiile umane, imfluenţând în profunzime viaţa. Iubirea, dacă nu reuşeşti să o internalizezi devine dorinţă, te acaparează doar periodic, dându-ţi doar sporadic satisfacţii. Artur Sch. m-a făcut conştientă că suntem condamnaţi să ne învârtim la nesfârşit pe roata voinţei: dorim ceva, îl dobândim, satisfacerea ne bucură pe moment, apoi intervine plictiseala, care, după acea, este urmată fără greş de următorul „doresc”. Potolirea dorinţei nu e o cale de ieşire; trebuie să te arunci pe roată cu totul. Aşa a făcut amicul Artur. Şi aşa am făcut şi eu. Asta înseamnă să scapi  de dorinţă cu totul. Înseamnă să accepţi cu adevărat faptul că natura noastră interioară este o tânjire de nepotolit, că suntem programaţi pentru această suferinţă încă de la început şi că suntem programaţi de propria noastră natură. Înseamnă că trebuie, mai întâi, să înţelegem nimicul esenţial al acestei lumi a iluziei şi apoi să începem să căutăm o modalitate de a respinge voinţa. Trebuie să avem ca obiectiv, precum toţi marii artişti, să locuim în lumea pură a ideilor platonice. Unii o fac prin artă, alţii prin ascetism religios. Sch. a făcut-o prin intermediul evitări lumii dorinţei, prin comuniunea cu marile minţi ale istoriei şi prin contemplaţie estetică, eu prin aceeaşi evitare a lumii dorinţei, contemplarea psihologiei, medicinii... Înseamnă că omul trebuie să devină şi observator pe lângă actor. Trebuie să recunoască forţa vitală care există în întreaga natură, care se manifestă prin experienţa  fiecărei persoane individuale şi care, în cele din urmă, îşi va recupera această forţă, atunci când individul nu mai există ca entitate fizică. Relaţiile principale trebuie să le ai cu marii gânditori.  Evit să îmi aglomerez mintea cu cotidianitate şi exersez zilnic contemplaţia, prin intermediul muzicii, psihologiei, folosofiei, teologiei, literaturii.
Scopul meu în viaţă constă în a dori cât mai puţin posibil şi să ştiu cât mai mult.

Consider educaţia şi raţiunea unelte necesare combaterii suferinţei umane şi respect mottoul lui Leibniz: Caritas sapientis „înţelepciune şi grijă”.

Există consolare de a nu permite finţei mele esenţiale să fie devorată de trivialităţi, de succese sau eşecuri insignifiante, de ceea ce posed, cu griji legate de popularitate – cine mă place, cine nu. Pentru mine există consolare în starea de a rămâne liberă să apreciez miracolul de a fi. Pentru mine nu contează decât propria mea aprobare.
Fericirea relativă provine din trei surse: ceea ce este cineva, ceea ce are, ceea ce reprezintă în ochii celorlalţi. Eu mă bazez doar pe prima.
Oricum am înțeles că numai iubirea şi creaţia fac viaţa demnă de a fi trăită.
De ce oamenii nu crează? Creația și imaginația ne aparține tuturor. Există prea multă rutină, plictiseală... Plictiseala e o stare liberă de alte distrageri, care ne dezvăluie imediat adevăruri de fond neplăcute despre existenţa noastră – insignifianţa noastră, existenţa nostră lipsită de sens, mersul nostru inexorabil către degradare şi moarte... Dar consider că cea mai mare înţelpciune e să faci din bucuria prezentului obiectul suprem al vieţii, căci aceasta este singura realitate, toate celelalte nefiind decât un joc al minţii. Şi dacă o viaţă fericită este imposibilă, oare ce poate face un om pentru a duce o viaţă eroică? Trebuie să te dedici celorlalţi. Fără să uiţi de tine, având grijă și de tine pentru că altfel nu mai ai ce să dăruiești din tine... asta e o valoare care duce spre viaţă eroică.
Din păcate eu am uitat de mine, nu am avut grijă să fiu cu mine...iar astăzi încerc să mă recuperez, pe mine. Am dezamăgit persoane importante care așteptau ceva de la mine, din mine, dar...eu nu existam pe nicăieri...Asta-i marele sacrificiu pentru a obține ceva în viață, trebuie să renunți mereu, mereu la ceva în favoarea a altceva...eu am renunțat la mine. Iertare celor care aveau nevoie de mine! Uite azi sunt aici analizând 2013, un an în care nu știu pe unde am fost.
Poate 2014 mă va ajuta să mă recuperez, poate...deocamdată simt liniște și mulțumire pentru bucuriile pe care, cred, am reușit să le ofer altora...atât cât am putut.

Niciun comentariu: