coupppleCând un bărbat şi o femeie încep să devină un cuplu, începe o poveste. Povestea cu a fost odată un bărbat şi o femeie care se iubeau până la marginea pământului şi mai departe. În poveste intră amândoi, cu braţele pline de flori şi cu coroniţă pe cap, pasul le este egal şi orizontul comun. Povestea creşte odată cu ei, încet, încet îi cuprinde şi fără să-şi dea seama se confundă cu povestea – dar ei nu sunt povestea – atunci când aparţii unei poveşti, traieşti şi fazele prin care trece o poveste. Încheierea poate fi cu happy end ”şi aşa au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, dar, de multe ori nu se întamplă aşa.
Şi aici găsim stolul de întrebări: oare ce s-a întamplat cu marea iubire? unde sunt fluturii din stomac? unde a disparut emoţia îndrăgostirii?
Răspunsuri sunt multe şi de multe feluri: diferenţe profunde între concepţia de viaţă a familiilor de origine; ritmuri de adaptare şi dezvoltare diferite; aspiraţii  şi motivaţii diferite; diferenţe biologice, fiziologice; modalităţi diferite de petrecere a timpului liber, de relaxare, anturaj diferit; angajament şi asumare de responsabilităţi cu viteze variate – şi am putea continua.
În acest caz povestea devine neîncăpătoare pentru amandoi, în spaţiul creat de ei nu-şi mai găsesc propriul loc şi atunci unul dintre ei decide să plece sau să nu plece. Şi aici apare un punct de răscruce – cât de minunat e când putem să facem alegeri – şi cei doi pot să meargă mai departe pe un drum împreună sau aleg să meargă pe drumuri diferite.
Când relaţia de cuplu nu mai dăruieşte nimic celor doi parteneri este greu să înţelegi ce–i  ţine totuşi împreună şi, cel mai greu de gestionat va fi efortul sufletesc de a face faţă frustrărilor, nemulţumirilor, furiei, neputintei. Nu de puţine ori în cabinetele de psihoterapie vin persoane triste, nemulţumite de viaţa lor, îmbolnăvite de o relaţie grea, obositoare şi care aleg, totuşi, să nu iasă din relaţie. Ascultându-le povestea auzi motivele co-dependenţei lor – parteneri eşuaţi emoţional, parteneri inadaptaţi la noile schimbări economice, sociale, vulnerabili fizic sau sufleteşte, dependenţi incurabil sau agresori sentimentali. Fiecare are o poveste din care ar vrea să iasă şi nu poate, alegerea le aparţine şi ei aleg să rămână.
Sarcina terapeutului este să respecte alegerea pacientului şi să-l sprijine în a-şi înţelege şi asuma alegerea făcută. Poate face însă o recadrare a problemei cu care se confruntă pacientul astfel încât, explorând resursele proprii şi sistemul de valori încorporat la nivel coştient să transforme sacrificiul în dăruire, supliciul sufletesc în purificare, zbuciumul în pregătire pentru înălţare. Cu cât îl vedem mai neputincios pe cel de lângă noi cu atât creşte în noi salvatorul, ne străduim să fim mai buni – din ce în ce mai buni – este un exerciţiu care dacă este făcut cu iubire, o iubire necondiţionată de nimic şi de nimeni, are efect tămăduitor atât pentru noi cât şi pentru cel căruia îl faci; pentru că omul simte nevoia să fie iubit – aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Dacă nu se simte iubit, omul începe să moară. Daca simte că viaţa sa nu contează pentru nimeni, aceasta îşi pierde semnificaţia chiar pentru el însuşi.
Dacă poate distila toate frământările sufleteşti până la miraculoasa şi tămăduitoare iubire cel ce rămâne într-o relaţie de dependenţă – co-dependenţă îşi poate înobila sacrificiul cu preţul unor trasformări profunde  chiar dacă nu uşor de dus. Dar, odată asumată alegerea, probabil şi răsplata va fi pe măsură.
Dacă poate privi relaţia din această perspectivă, daca crede că drumul lui spre împlinire trece prin această  “vale a plangerii”, cel ce rămane într-o relaţie disfuncţională îşi poate găsi resursele pentru propria sănătate şi bucurie.
Jurământul “vom rămâne împreună la bine şi la rău” spus în ceremonia de căsătorie poate fi o alta resursă de a rămâne lângă cineva chiar dacă acum am ajuns la acel rau. Alegerea de a rămâne lângă cineva chiar şi atunci când nu-ţi este uşor trebuie să se bazeze pe o motivaţie personală foarte puternică.
Fă tot binele de care eşti în stare, prin orice mijloace, în orice fel, în toate locurile posibile, oricând, oricui, atâta vreme cât poţi”; J.W. Goethe a spus asta  fără a menţiona şi motivaţia, poate doar dintr-o profundă întelepciune.
Mai poţi rămâne într-o relaţie lezată şi pentru că nu ştii să faci altceva, decât să serveşti pe cineva, nu ai repere, nu ai modele, nu ai orizont, nu ai perspectivă – suferinţa ta e singurul tău prieten, singura motivaţie de a exista, singura preocupare.
Adesea, ajungi în terapie trimis de un apropiat care vede că ceva este în neregulă cu tine sau vii chiar tu cu somatizări mai mult sau mai puţin grave pe care nu ţi le poţi explica.
În acest caz terapeutul te poate ajuta să conştientizezi atitudinea ta, să-ţi defineşti identitatea la toate nivelele şi să lucrezi pentru intregirea ta. E o muncă grea dar frumoasă, e ca şi cum, pentru prima dată în viaţă ţi se dă şansa de a deveni propriul tău creator, ai libertatea de a elibera tot ce nu-ţi mai serveşte şi de a dezvolta tot ce te împlineşte, poţi încerca cu sufletul toată gama de sentimente, de culori, de sunete. Iţi alegi calea, destinaţia şi trofeul de la capatul drumului. Tu, tu poţi să faci asta dacă vrei cu adevărat iar terapeutul va sta pe margine şi va aplauda din când în când succesul tau.
Pentru a porni la acest drum este nevoie de determinare şi de o mare dorinţă de schimbare, de putere şi consecvenţă, de curaj şi îndrăzneală, de curiozitate şi bucurie. Toate acestea stau adormite în tine aşteptând un semn, o singură mişcare a sufletului tău către tine.
Când totuşi, povestea ia sfârşit şi unul din parteneri se hotăraşte să plece, celălalt va rămâne suspendat, în poveste.
(va continua)
Cornelia Hancsiki, psihoterapeut