miercuri, 2 octombrie 2013

Trauma emotionala- stadii, etape, complexe psihanalitice

Principalele abordări ale stadiilor de dezvoltare ale individului
              Aşa cum am arătat mai sus, mulţi psihologi sau psihanalişti s-au ocupat de cercetări în domeniul psihosomaticii, dar cele mai importante şi în acelaşi timp contradictorii au fost ale lui S.Freud şi teoria lui E. Erikson care este, de asemenea, de o mare importanţă, prin introducerea unei variabile importante şi anume rolul psihosocial. Psihanalişti de formaţie, aceştia au concluzionat că aşa cum omul trece prin anumite etape fizice normale de dezvoltare de la naştere până la bătrâneţe, aşa şi din punct de vedere psihic, parcurge anumite etape de dezvoltare a personalităţii, în care omul îndeplineşte sau trebuie să îndeplinească anumite roluri specifice pentru o anumită perioadă de vârstă, iar nesoluţionarea adecvată a acestora duce la diverse tuburări în perioada adultă. Stadiile dezvoltării psihosexuale după Freud ( A. Munteanu, 1998) Freud a fost primul cercetător care a identificat o serie de stadii denumite de autor psihosexuale (libidinale) şi sunt conturate în funcţie de fiecare caracteristică a dezvoltării personalităţii copilului, în care energia sexuală (libidoul) se concentrează asupra unor regiuni ale corpului: gură, anus, zona genitală. După Freud, evoluţia satisfăcătoare a acestor etape ale copilariei are o mare importanţă asupra profilului personalităţii ulterioare a viitorului adult şi inclusiv a stării sale de sănătate.
           Fiecare stadiu poate să determine un set de probleme, care urmează să fie rezolvate în stadiile următoare de dezvoltare. Eşecul în parcurgerea unui stadiu va avea ca rezultat fixaţia (stagnarea dezvoltării la nivelul acelui stadiu). Aceasta determină menţinerea unora dintre caracteristicile stadiului respectiv şi în etapele ulterioare, iar în cazuri mai grave poate determina instalarea nevrozelor la vârsta adultă.
Stadiul oral (0-1 ani) În acest stadiu, inconştientul, care este singura instanţă înnăscută, (Id-ul) este predominant. Plăcerea fizică (libidinală) este concentrată asupra gurii şi aparatului bucal, copilul obţinând satisfacerea prin supt, în special în primele şase luni şi muşcat după şase luni când începe să apară dentiţia. Obiectul libidinal pentru copil este în acest stadiu sânul mamei sau biberonul dacă copilul este alăptat artificial. Freud spunea că fixaţia în acest stadiu poate fi dat de suprasatisfacerea nevoilor orale ale copilului, dar şi de o frustraţie a acestuia faţă de nevoile orale care mai târziu se poate manifesta prin vicii ca fumatul, alcoolismul, folosirea excesivă a sarcasmului sau lăcomia.
Stadiul anal (1-3 ani) Energia libidinală se concentrează asupra senzaţiilor de plăcere din zona rectului prin eliminarea sau reţinerea fecalelor, astfel poate satisface părinţii sau dimpotrivă îi poate enerva şi astfel apare nevoia de multe ori exagerată a acestora de a le forma deprinderile de igienă, iar fixaţia rezultă tocmai din conflictul dintre părinţi şi copil în timpul instruirii igienice. Este indicat ca deprinderile de igienă să nu fie impuse înainte de o maturitate fiziologică a copilului care să îi permită să realizeze acest lucru deoarece copilul se va simţi vinovat şi frustrat în acest caz, al nereuşitei învăţării, dar nici prea tărziu atunci când copilul va trăi cu sentimentul de ruşine indus de adulţi. Fixarea la acest stadiu poate duce la apariţia de mai târziu a unei personalităţi excesiv preocupată de curăţenie sau a unei personalităţi refractare, avare, obsesive (efectul retenţiei). Tipul de personalitate în care se găsesc astfel de trăsături este denumită personalitate obsesiv-compulsivă.
Stadiul falic (3-6 ani) În acest stadiu, plăcerea fizică (energia libidinală) se concentrează asupra zonei genitale, când sentimentele, trăirile, devin sexuale. Freud a descris atât pentru băieţi, cât şi pentru fete trăirile emoţionale prin care trec copiii la această vârstă. Astfel, pentru băieţi autorul a descris complexul lui Oedip când fanteziile băiatului cuprind dorinţe de intimitate cu mama sa, când apare sentimentul de gelozie asupra relaţiei intime pe care tatăl o are cu mama lui. Am prezentat acest complex mai pe larg, ca şi complexul Electra, atunci când am discutat separat complexele din psihanaliză. Complexul lui Oedip se încheie odată cu identificarea copilului cu tatăl lui şi când apare dorinţa de a relaţiona, de a fi şi în prezenţa altor copii şi nu doar în prezenţa mamei. În cazul fetiţelor, apare complexul Electra, caracterizat de un sentiment puternic faţă de tată (când doreşte să se căsătorească cu el). În final, fetiţa se va identifica cu mama ei. Rezolvarea satisfăcatoare a acestor complexe permite identificarea copilului cu părintele de acelaşi gen, adoptă standardele morale ale părinţilor, dar şi standardele morale ale societăţii transmiţându-se astfel valorile morale şi culturale de la o generaţie la alta, dând naştere super-egoului (supraeul, conştient dar şi inconştient). Fixaţia din acest stadiu apare ca urmare a unei abordări neadecvate ale părinţilor, iar nedepăşirea corespunzătoare a acestui stadiu stă la baza majorităţii nevrozelor din perioada adultă.
Perioada de latenţă (6 ani-pubertate) Este o perioadă de un calm relativ în care energia sexuală este într-o stare latentă, fără a se mai concentra pe o anumită parte a corpului. Este o perioadă de dezvoltare a ego-ului (eul, conştientul), mai ales în sfera deprinderilor sociale şi intelectuale. În general, în această perioadă nu apar probleme decât dacă copilul traversează evenimente traumatizante cum ar fi divorţul părinţilor, agresiuni, violenţe, decesul unui membru al familiei etc. De aceea, nici nu este tratat mai pe larg acest stadiu.
Stadiul genital (pubertatea) În acest stadiu, modificările hormonale stimulează trezirea libidoului (energie sexuală), creşte interesul pentru plăcerea sexuală, urmând a se integra în setul de interese şi atitudini sexuale asemănătoare adultului.
Vom prezenta în continuare cele mai importante complexe care pot să apară pe perioada acestor stadii şi care pot avea consecinţe negative asupra sănătăţii psihologice şi somatice a individului.( coord. Cosmovici, Iacob, 1998) :
-Complexul de abandon- este un complex al copilului raportat la mama sa, având drept cauză abandonul real sau mascat al copilului în perioada primei copilarii de către mama sa . Acest lucru va determina o permanentă aviditate afectivă a copilului care va căuta în toate relaţiile sale ulterioare securitatea neoferită de mamă. Persoana va manifesta permanent angoase, agresivitate, sentimente de non-valoare, tendinţe regresive şi va putea dezvolta în cazuri extreme nevroza de abandon. Este un complex care are şanse să apară din ce în ce mai frecvent în zilele noastre, în care ambii părinţi sunt implicaţi în viaţa profesională, iar copilul este lăsat în grija unor instituţii cu program prelungit (grădiniţe, cămine) sau în grija bonelor care se ocupă uneori aproape exclusiv de creşterea şi educaţia copilului.
-Complexul de autoritate- este un complex al copilului în raport cu sursele de autoritate care sunt reprezentate la această vârstă în special de părinţi . Are drept cauză experienţe dureroase care sunt trăite în copilarie în raport cu autoritatea părinţilor şi a căror efecte sunt refulate. Copilul se va manifesta mai târziu prin atitudini rebele sau exagerat de submisive în faţa autorităţii.

-Complexul Cain- au ca actori fraţii, având ca şi temă teama de a nu pierde sau a nu împărţi dragostea parentală din cauza unui alt frate. Acest complex se defineşte ca o rivalitate între fraţi care poate conduce la sentimente de ostilitate, agresivitate. O mare importanţă în acest caz este modul de raportare al părinţilor la această rivalitate. Dacă părinţii au tactul necesar aplanării conflictelor atunci este posibil ca acest complex să se rezolve, transformându-se rivalitatea în sentimente pozitive. Poate afecta atât copilul mai mare care la naşterea unui alt frate în special se poate simţi neglijat, deposedat de dragostea şi atenţia exclusivă a părinţilor săi sau poate apărea la fratele mai mic care consideră că părinţii favorizează pe cel mai mare, neţinând cont de diferenţa de vârstă dintre el şi frate, de nevoile specifice fiecăruia în parte. Oricum atitudinea părinţilor este esenţială în evoluţia acestui complex.
-Complexul de castrare- este unul din cele mai importante complexe, fiind strâns legat de Complexul Oedip şi Electra şi de formarea unei noi instanţe pentru copil-Supraeul. Este un complex al copilului în raport cu agentul castrator (tatăl pentu băieţi şi mama pentru fete). Cauza acestui complex este dezvoltarea de către copil a fantasmei castrării. Iniţial copilul, fată sau băiat, sesizează diferenţele de organizare externă a organelor genitale şi îşi explică această organizare prin existenţa unui singur fel de organ genital (cel masculin). Deci, pentru copil în această perioadă nu există feminin şi masculin ci masculin şi castrat (perioada falică, 3-6 ani). Din acest moment lucrurile stau diferit la fată şi la băiat. Fetele, constatând aceste diferenţe se consideră castrate şi se orientează cu ură spre mama care a permis ca fata să se nască castrată. La fete complexul de castrare duce la complexul Electra. La băieţi complexul castrării este un efect al complexului Oedip. Consecinţa acestui complex în plan psihic duce la fobii, obsesii, sentimente de inferioritate. La băieţi nerezolvarea complexului conduce la atitudini de oroare faţă de femei fie la un sentiment de superioritate. La fete conduce la invidie faţă de sexul opus, orientarea interesului faţă de tată.
-Complexul Oedip- este complexul băiatului în raport cu mama şi cu tatăl său. Reprezintă un ansamblu de sentimente ambivalente, pozitive şi negative, inconştiente, care se organizează într-un anumit model de relaţie părinţi -copii. Băiatul manifestă rivalitate inconştientă faţă de părintele de acelaşi sex cu el şi atracţie faţă de părintele de sex opus. Băiatul depăşeşte acest complex prin complexul de castrare (îşi imaginează că tatăl îl va castra dacă continuă atracţia faţă de mama sa ) şi totodată reprezintă un moment extrem de important, acela al formării Supraeului, prin interiorizarea inconştientă a interdicţiei de incest. Nerezolvat, acest complex poate duce la imposibilitatea unei relaţii autentice a băiatului devenit adult cu o altă femeie.
-Complexul Electra- este complexul fetei care se manifestă printr-o orientare inconştientă a iubirii şi a atenţiei spre tată în urma complexului de castrare şi ostilitate faţă de mamă. Complexul dispare ca urmare a fricii fetei de a nu fi rănită de tată şi începe identificarea cu mama sa . Toate aceste procese psihice, ca de altfel toate complexele sunt la un nivel inconştient. Şi la fată nerezolvarea acestui complex duce la imposibilitatea unei relaţii erotice mulţumitoare în viaţa adultă; iar depăşirea complexului Electra semnifică debutul formării Supraeului.
-Complexul Cenuşăreasa- este complexul copilului în raport cu părinţii săi. Are drept cauză o structură de personalitate a părinţilor care sunt mereu depăşiţi de evenimente şi care inhibaţi şi timizi acţionează represiv asupra iniţiativelor copilului. Copilul va căpăta o structură de personalitate de tip evitant datorită inhibării precoce. Va minimaliza şi devaloriza propria persoană.
-Complexul Dalila- este complexul fetei în raport cu tatăl ei şi cu partenerul marital, prin care fata perturbă inconştient relaţia maritală prin exacerbarea imaginii tatălui datorită faptului că fata îşi percepe difuz feminitatea şi se identifică cu imaginea paternă pe care o promovează în relaţia sa. Efectul este desigur o relaţie maritală inadecvată care merge spre distrugerea ambilor parteneri.
-Complexul Fedra- este de această dată complexul părinţilor faţă de copiii lor adoptivi. Se manifestă printr-un ataşament inconştient fantasmatic între părinţi şi copiii adoptaţi, mai ales mamă-fiu şi se aseamănă cu complexul Oedip cu inversarea personajelor.
-Complexul de feminitate- este complexul băiatului raportat la mama sa şi constă în dorinţa inconştientă a băiatului de a fi la fel ca mama sa , de a-i semăna şi duce la feminizarea psihică a băiatului, cu atitudini feminine din partea lui,ce pot duce la tendinţe agresive faţă de copiii de sex masculin şi homosexualitate.
-Complexul Griselda- este complexul tatălui în raport cu fiica sa. Este un refuz inconştient al tatălui de a accepta casătoria fiicei sale din dorinţa de a o păstra doar pentru el şi poate fi generat de un complex Oedip nerezolvat al tatălui, de imaturitate afectivă sau de o structură nevrotică. Tatăl se poate manifesta prin supraprotecţie şi grijă exagerată .
-Complexul Jocasta- este complexul mamei în raport cu fiul ei şi constă în dorinţa inconştientă a mamei de a-şi păstra fiul doar pentru ea. Este o pervertire a sentimentelor materne având ca efect un ataşament inconştient incestuos al mamei faţă de fiu şi pune în evidenţă o structură de personalitate nevrotică a mamei şi relaţii deficitare în cuplu. În plan conştient se manifestă ca tandreţe exagerată şi critica oricărei iubite a fiului şi poate avea ca efect celibatul fiului.
-Complexul matern- este complexul copilului faţă de mamă şi se manifestă ca ataşament exagerat al copilului faţă de mamă, este legat de arhetipul mamei format în prima copilarie iar consecinţele sunt diferite la băiat faţă de fată. La băiat el generează angoasa, apare o sexualizare nenaturală, psihic feminin, homosexualitate, donjuanism sau apare sublimat în sentimente estetic-religioase, iar la fată se manifestă prin exacerbare sau stingere a instinctelor materne şi poate avea 4 forme evolutive: apare femeia redusă la maternitate, femeia care refuză maternitatea, identificarea cu mama şi refuzul identificării.
-Complexul Oreste- este complexul băiatului în raport cu mama sa şi reprezintă dorinţa inconştientă a băiatului de a-şi ucide mama ca o depăşire şi nu rezolvare a complexului Oedip, un complex Oedip negativ sau un complex de abandon.
-Complexul parental- este complexul părinţilor în raport cu copiii şi reprezintă o proiectare în copil a propriului destin nerezolvat şi care complică rezolvarea complexelor copiilor datorită dominării şi posesiei copilului. Pe măsură ce copiii cresc se produce o criză a părinţilor şi poate avea ca rezultat o lipsă de independanţă a copiiilor. -Complexul patern- este un complex al copilului faţă de tată şi în special al fetei şi reprezintă o relaţie ambivalentă cu tatăl care poate conduce la tulburări nevrotice.
-Complexul Sigismond- este complexul copilului nedorit şi care după naştere este respins şi care va dezvolta un comportament tip psihotic care va justifica decizia anterioară a părinţilor. El va suporta descărcările de anxietate ale părinţilor săi şi va duce la izolarea copilului, lipsa sociabilităţii, sentiment de greşeală, durere psihică. Cu toate că teoria lui Freud a întâmpinat numeroase critici şi pe bună dreptate, această teorie este totuşi punctul de plecare pentru toţi neo-freudienii ca C. Jung sau E. Erikson. Teoria freudiană a fost criticată deoarece Freud a folosit un eşantion limitat format din adulţi care sufereau de anumite tulburări de natură psihologică prin metoda studiului de caz şi notarea selectivă a problemelor pacienţilor; pe de altă parte procesele descrise nu pot fi observate direct, iar teoria nu este capabilă să prezică dezvoltarea socială a individului spre deosebire de alte teorii. Dar se pune problema de ce este atunci prezentată această teorie dacă întâmpină atât de multe critici. Teoria lui Freud nu are suport experimental, dar nici nu poate fi infirmată, motiv pentru care autorii care au preluat ideile lui Freud au fost de acord cu anumite aspecte şi anume existenţa impulsurilor instinctuale şi a mecanismelor de apărare, mecanisme folosite inconştient de orice om pentru a face faţă problemelor vieţii, pentru a se proteja de anxietate, vină, durere etc.
Stadiile dezvoltării după teoria identităţii a lui E. Erikson ( A. Munteanu, 1998)
Teoria identităţii a lui E. Erikson, a fost elaborată în a doua jumătate a secolului XX şi şi-a bazat întreaga dezvoltare ontogenetică pe eforturile psihicului de a-şi contura identitatea. Astfel, Erikson considera că fiecare etapă de dezvoltare este caracterizată prin evenimente şi conflicte, sarcini specifice de rezolvat pe care copilul, şi mai târziu adolescentul, adultul trebuie să le parcurgă şi să le soluţioneze adecvat pentru fiecare vârstă sau etapă specifică. Erikson consideră că individul care nu îşi soluţionează corespunzător un stadiu de dezvoltare nu poate să se dezvolte armonios şi să îşi satisfacă stadiile următoare, dar că totodată el are şansa să îşi rezolve problema în stadiile următoare astfel încât să îşi continue dezvoltarea normală. Erikson a stabilit opt paliere ale dezvoltării identităţii:
-primul stadiu al vieţii, cel de după naştere, implică psihicul în conturarea unor atitudini de încredere versus neîncredere faţă de ofertele de răspuns la cerinţele exprimate de psihicul noului născut. În funcţie de atitudinea părinţilor care îl îngrijesc ca efecte pozitive pot să apară sentimentul de încredere în ceilalţi şi în el, copilul răspunde prin comportamente de deschidere faţă de anturaj sau dimpotrivă dacă copilul este privat de susţinere emoţională şi de o relaţie de încredere solidă vor apărea reacţii negative, de neîncredere, de suspiciune, nesiguranţă. Aceste lucruri se pot manifesta şi în planul sănătăţii viitorului adult.
-în faza a doua are loc constituirea de autonomie ca expresie a independenţei dobândite (relativ) versus simţul ruşinii ca expresie a trăirii incapacităţii de independenţă; Încurajarea din partea părinţilor în această etapă va dezvolta copilului sentimentul de siguranţă şi încredere în sine absolut necesare în viitoarele situaţii-problemă pe care le poate întâmpina (în stadiile următoare). Rezultate negative apar când părinţii manifestă dezaprobare în tot ceea ce fac copiii, mai ales prin ridiculizarea unei fapte sau lipsa susţinerii, când copilul va începe să se ruşineze de propriile acţiuni, dar va pierde şi încrederea în propriile decizii.
-faza a treia, coincide cu perioada preşcolară şi apoi cu începutul şcolarizării se caracterizează prin consolidarea structurilor adaptative anterioare şi dezvoltarea cooperării şi a unei prime hărnicii ca expresie a simţului de independenţă. Acum se dezvoltă iniţiativa sau dimpotrivă îndoiala şi ruşinea. Rolul decisiv îl au tot părinţii care pot încuraja copilul să exploreze, să caute, să ia propriile decizii pe măsura anilor săi. Copilul este acum în situaţia în care are autonomie de spaţiu, el ştie să meargă, să caute, să tragă, să exploreze. Dacă părintele nu îi oferă posibilitatea de a fi încurajat copilul va deveni evitant şi lipsit de iniţiativă. Dacă părintele încurajează iniţiativele copilului acesta va deveni independent, va avea iniţiativă şi va lua singur decizii. Acest lucru se va întâmpla şi ca adult.
- în stadiul patru se va dezvolta mai pregnant hărnicia sau competenţa sub presiunea solicitărilor şcolare versus trăirea inferiorizării datorită nenumăratelor dificultăţi legate de solicitările vieţii şcolare nu întotdeauna foarte uşoare. Se trece pentru prima dată la o comparaţie mai lărgită şi la un mediu competitiv. Dacă părintele compară în permanenţă rezultatele şcolare ale copilului cu alţii mai buni vor obţine un copil cu un sentiment de inferioritate. Aceste comparaţii şi reacţii nefavorabile, nu fac decât să adâncească sentimentul de inferioritate şi inadecvare, fiind o rezolvare necorespunzătoare a acestui stadiu. Acest fapt va cântări decisiv în rezolvarea satisfăcătoare sau nu a următoarei perioade de criză, deosebit de importantă în viziunea lui Erikson şi anume, criza adolescenţei. Abordarea corectă a părintelui este de susţinere emoţională şi de exprimare a încrederii în forţele copilului pentru ca el să poată să intre în competiţie cu alţii.
- după 12 ani, se intră în stadiul cinci, până la 18 ani, în care trece pe prim plan conştientizarea eului versus confuzia rolurilor ( şcolare, familiale, grupale, etc. ); În această perioadă, adolescentul caută să-şi formeze şi să-şi dezvolte o identitate personală şi vocaţională, încearcă să se identifice cu un rol profesional. În acelaşi timp se formează comportamente specifice rolului sexual prin crizele parcurse de adolescent. Erikson, ca de altfel majoritatea psihologilor, considera că adolescenţa reprezintă criza centrală a întregii dezvoltări. Criza de identitate este considerată ca fiind singurul conflict puternic pe care o persoană îl are de înfruntat în această viaţă, iar depăşirea într-un mod satisfăcător se poate realiza în condiţiile în care şi celelalte stadii au avut o rezolvare pozitivă. Acum se stabilesc rolurile pe care adolescentul le va juca în viaţă, cele personale, profesionale, sexuale. Acestea sunt parţial achiziţionate deja din stadiile anterioare, acum devenind stabile şi conştiente. Ca efecte pozitive se dezvoltă capacitatea de a se percepe ca o persoană consecventă, cu o identitate personală puternică, cu roluri clare şi stabile. Dimpotrivă, ca efecte negative apare o confuzie în legătură cu cine este şi ce reprezintă, incapacitatea de a lua decizii şi a alege în mod special în privinţa vocaţiei, a orientării sexuale etc. Presiunile puternice din partea părinţilor sau a societăţii, care cer sau impun chiar adolescentului anumite rigori, roluri nedorite, pot determina dezorientarea şi disperarea adolescentului; acestea au ca rezultat înstrăinarea fizică sau psihică de mediile normale, iar în cazurile extreme ale difuziunii rolului, tânărul poate adopta o identitate negativă.
- în perioada tinereţii se dezvoltă intimitatea ca expresie a maturizării sexuale versus izolarea. Intimitatea se revarsă în prietenii, dragoste, simpatii, etc. Este un stadiu foarte important în devenirea omului şi care determină în mare parte fericirea sau neîmplinirea. Este stadiul în care importantă este căutarea unui partener stabil şi formarea propriei familii. Toţi avem nevoie de dragoste şi dincolo de roluri sociale, profesionale, relaţia de iubire ne determină în principal fericirea şi împlinirea. Este un stadiu al adultului tânăr între 20- 35 de ani. Dacă partenerul este găsit şi relaţia de cuplu este armonioasă se dezvoltă intimitatea urmată de împlinire. Dacă dimpotrivă nu se găseşte partenerul potrivit sau se produce o separare poate să apară, desigur cumulativ cu achiziţiile stadiilor anterioare, o izolare socială, trăirea sentimentului de singurătate. Este perioada în care pot să apară pe fondul neîmplinirii personale numeroase afecţiuni psihosomatice, cazurile de apelare la psihoterapeut sunt numeroase în acest stadiu, cu invocarea singurătăţii şi efectelor ei psihologice.
- în stadiul şapte se dezvoltă opoziţia dintre atitudinile expansive altruiste cu sentimentul de realizare umană sau egoismul cu sentimentul stagnării. Este stadiul în care personalitatea simte nevoia să se manifeste în exterior, să se externalizeze. În general adultul simte nevoia în acest stadiu să împărtăşească din experienţa sa, să ofere şi altora. Apariţia copiilor, dacă până în acest stadiu nu există, este în general considerată ca fiind imperios necesară. Este nevoia adultului de a avea grijă, a transmite mai departe. În condiţiile în care nu există copii nevoia poate fi suplinită prin meserii ca cea de profesor, educator, medic, în care să ne externalizăm şi să oferim. Apare acum altruismul şi sentimentul de productivitate şi realizare. Dacă conflictul acestui stadiu nu este rezolvat atunci apare sentimentul de stagnare, omul apare ca egoist sau chiar egocentric. Stadiul cuprinde perioada 35- 65 de ani.
- în stadiul opt, al bătrâneţii, se trăieşte sentimentul realizării versus disperarea sau amărăciunea faţă de şansele ratate. Este un stadiu în care se pune în balanţă ce s-a realizat până atunci şi ce regrete şi neîmpliniri sunt. Este practic o balanţă a achiziţiilor tuturor stadiilor anterioare. Dacă balanţa arată o viaţă cu realizări şi împliniri persoana poate să accepte mai uşor bătrăneţea şi să trăiască cu sentimentul realizării, implicându-se în activităţi utile cum ar fi să crească nepoţi, să facă activităţi de care nu a avut timp. Dacă balanţa arată neîmpliniri apare disperarea în faţa morţii, ca imposibilitate de a se împlini. Este perioada ieşirii la pensie, care elimină rolul profesional, de plecare a copiilor în propriile familii cu diminuarea rolului parental, eventual poate să survină şi moartea partenerului . Teoria identităţii a lui Eric Erickson, constituie un câştig şi interesant pas al psihologiei moderne, mai ales că aduce în discuţie rolul social, neglijat de alte teorii dar şi o viziune asupra individului de la naştere până la moarte şi nu doar în prima perioadă a vieţii, cum arată S. Freud. Viaţa este văzută ca un permanent conflict şi luptă de a câştiga în fiecare stadiu o nouă achiziţie care să împlinească omul.
Lector Universitar Doctor: Monica Lusiana Mihaila

Niciun comentariu: