duminică, 15 septembrie 2013

Viziunea Gestaltismului asupra psihicului

Gestaltismul apare la începutul secolului al XX-lea, în Austria şi Germania, ca o reacţie împotriva asociaţionismului, care era considerat o abordare atomistă a realităţii psihice, incapabilă să surprindă datele esenţiale ale procesului adaptării organismului la mediu. Ulterior Köhler şi Koffka emigrează în SUA, unde vor publica, în deceniile 3 şi 4, operele lor fundamentale.
Viziunea Gestaltismului asupra psihicului
Concepţia Gestaltismului este înrudită cu ceea structuralistă, care înţelege faptele psihice în funcţie de raporturile lor cu un întreg şi cu semnificaţia lor pentru complexul funcţional al acestui întreg.
Fiecare parte a întregului poate fii înţeleasă numai în interdependenţele sale cu celelalte părţi şi cu întregul.
Simpla asociere nu poate explica gândirea logica nici adaptarea comportamentului la o situaţie complet noua. Ea poate să explice doar fenomene simple cum sunt stereotipul dinamic, deprinderile, memoria mecanica.
Gestaltismul propune o abordare a psihicului dintr-o perspectiva inversă asociaţionismului: plecând de  la întreg să fie explicate părţile, de la complexitate spre explicarea elementelor, de la percepţie spre explicarea senzaţiilor.
Înţelegerea întregului implică modelarea (Gestaltung), adică constituirea unui model mintal care să reproducă configuraţia fenomenului psihic, raporturile şi interdependenţele existente între componentele sale. Exemplul cel mai bun la îndemână este imaginea perceptivă vizuală, care conţine elemente în plus faţă de imaginea retiniană (tridimensionalitate), elemente care reproduc configuraţia reală a obiectului, sau percepţia auditivă a melodiei cântate de diferite instrumente.
In 1891, precursori ca Chr. von Ehrenfels şi A. von Meigong susţineau că, în orice act perceptiv, coexistă “calităţi sensibile” şi “ calităţi formale” ale obiectului. Gestaltiştii considerau că senzaţiile, care semnalizează doar “calităţile simple” sunt pure abstracţii, însuşirile obiectului fiind “configurate“, adică impunându-se împreună într-o “formă”. Fenomenele de configuraţie sunt primare şi originare. Experienţa şi atenţia joacă un rol secundar în percepţie:
O figură compusă din două litere nu este văzută ca un compus al acestor litere, cum ar fi natural pe baza experienţei, ci ca o figură specială supusă legii bunei configuraţii.
Dacă atenţia ar juca un rol central în percepţie, în caz de oboseală, când atenţia scade, ar trebui să percepem numai fragmente şi senzaţii izolate.
Percepţiile cele mai bine organizate (configuraţiile tari) se impun de la sine, fără o concentrare a atenţiei.
Atenţia intervine mai ales în cazul configuraţiilor slabe, fiind îndreptată spre surprinderea întregului (configuraţiei).

W. Köhler
a realizat experimente în insulele Teneriffe pe cimpanzei
obiectivul: studiul percepţiei şi al inteligenţei
sarcina: rezolvarea unor probleme (practice) prin depăşirea unui obstacol: să ajungă la hrana atârnată prea sus folosind diferite obiecte ca “instrumente” (mijloc)
rezolvare  = lăzi puse una peste alta când hrana este prea sus.
= beţe legate unul în prelungirea celuilalt……
= descuierea unor cutii complicate
condiţii = animalul trebuia să vadă toate “datele problemei” → înţelegea posibile interdependente atunci când vedea ansamblul
etape: încercării succesive, din care animalul învaţă, nu o selecţie automată de reacţii aleatoare, aşa cum susţin behavioriştii;
 actul inteligent apare ca o intuiţie (einsicht), prin care  animalul percepe configuraţia care i se prezintă în realitate şi vede soluţia → fenomen de închidere  a “bunei forme”.

Principiile Gestaltismului
Proprietatea esenţială a unui percept este să formeze un întreg, decompozabil în părţi; aceste părţi sunt subordonate întregului.
Perceptul tinde să capete cea mai buna forma posibilă = cea mai echilibrată şi mai stabilă, caracterizată prin simplitatea structurii, regularitatea elementelor, contur continuu, simetrie (forma perfectă = cercul).
Invarianţii în percepţia spaţiului: planul vertical şi planul orizontal produc forţa de tensiune care se echilibrează şi se neutralizează reciproc, alcătuind o structură stabilă = invariant, după care apreciem variaţiile altor elemente (cadru de referinţă).
Momentul central al învăţării = intuiţia (cunoaştere instantanee) = surprinderea relaţiilor / configuraţiei elementelor câmpului, care nu erau aparente în primul moment. Subiectul “reconfigurează” situaţia prin reorganizare mintală a relaţiilor (lăzi  pentru a ajunge la hrană, proba celor 9 puncte, etc.).
Gestalturiile au un caracter apriori, sunt date anterior oricărui act de cunoaştere (!Kant) este aserţiunea cea mai criticată, nu numai de marxişti, ci şi de Piaget şi Chomsky.
O formă incompletă (lacunară) este o structură tensionată, care acţionează în sensul închiderii ei şi al detensionării. Ea va selecta acei indici care sunt apropiaţi, similari cu lacuna, până la detensionarea ei (momentul iluminării în procesul creativ) – rezolvarea de probleme.
Efectul Zeigarnick: problema rezolvată sau acţiunea întreruptă este ţinută minte.

Conceptul de câmp şi postulatul izomorfismului – Kohlern şi Lewin
Teoria câmpului – K. Lewin (Teoria topologica)
Câmpul (psihologic) este un spaţiu de viaţă format din totalitatea elementelor (interne şi externe) care afectează la un moment dat comportamentul unui individ (sau al unui grup): variabile psihologice – trebuinţe, motive, scopuri, percepţii, şi variabile externe: fizice şi sociale.
Spaţiul de viaţă este constituit din două zone; una aparţinând persoanei, cealaltă mediului.
Diferite regiuni pot fi separate de bariere (interdicţii, inhibiţii), au valenţe pozitive şi negative, exercitând o forţă de atracţie (regiuni, scopuri) sau de respingere asupra persoanei (tabuuri, inhibitii).
Un comportament este determinat de repartizarea forţelor în ansamblul câmpului; el poate fi modificat prin destabilizarea acestor forţe (vectori).

Exemplu: Efectul de câmp (în percepţia vizuală) = impresie perceptivă rezultată din interacţiunea proprietăţilor stimulilor aflaţi în câmpul vizual, prin inducţie reciprocă rezultând iluziile perceptive.
Teoria câmpului a cunoscut o dezvoltare în psihologia socială (teoria câmpului social), dar şi în alte domenii (câmp de conştiinţă, câmp conceptual), etc. Între elementele câmpului psihologic relaţiile sunt dinamice – psihologia dinamică. În concepţia lui K. Lewin, gestaltul este un sistem, ale cărui părţi sunt astfel conectate, încât o schimbare într-o parte produce schimbări în toate celelalte părţi. El extinde concepţia configuraţionistă de la percepţie la persoana în situaţie, la grupuri, pentru a construi modele explicative ale interacţiunilor dinamice.
Suplimentar:  Mânzat pag. 31-33 pentru teoria topologică
Postulatul izomorfismului (W. Kohler)
Postulat: există trei feluri de câmpuri în care poziţia relativă a elementelor este izomorfă:
câmp fizic – raporturile dintre elementele obiectelor (poziţie, mărime, tridimensionalitate) care îl compun
câmp cerebral – proiecţia influxurilor nervoase, produse de stimulările exercitate de însuşirile obiectelor din câmpul fizic pe scoarţa cerebrală
câmp perceptiv – imaginea perceptivă rezultată din decodificarea acestor influxuri.
Izomorfismul acestor trei câmpuri constă în faptul că imaginea perceptivă reproduce topologia elementelor câmpului fizic şi nu simpla imagine retiniană.
Köhler: “Organizarea experienţială în spaţiu este întotdeauna structural identică cu organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază”
N.P. Harta şi teritoriul nu sunt identice în natura lor, ci doar în structură.

Legile organizării perceptive (Wertheimer şi Koffka)
Wertheimer – Legea generală a bunei forme.
stabileşte patru legi ale configuraţiei cuprinse în “legea bunei forme”:
Legea celei mai mici distante (legea proximităţii)
Legea asemănării – cu cât există mai mare apropriere şi asemănare între părţile componente ale unei percepţii, cu atât unitatea ei este mai strânsă
Legea tendinţei spre asamblare – toate părţile percepţiei au tendinţa de a fi cuprinse intr-un ansamblu unitar
Legea formelor închise – orice percepţie are tendinţa de a fi prinsă ca o formă închisă, bine determinată.
Orice excitaţii venite dinafară sunt receptate ca forme unitare, bine închegate. Orice bună formă este pregnantă şi se impune subiectului ca atare (legea pregnanţei bunei forme) sub acţiunea unor factori obiectivi (configuraţia însuşirilor obiectului), la care se adaugă factorii subiectivi, preexistenţi momentului percepţiei (atitudinea, starea de pregătire sau setul perceptiv, interesele şi preocupările)
Criteriile pregnanţei:
regularitatea
simetria
simplitatea
inclusivitatea
continuitatea
unificarea
pe baza lor se dezvolta legi de organizare a câmpului, care explică segregarea formei de fond.
Exista două categorii de legi de organizare:

a) Legi intrinseci sau de constatare – ţin de organizarea obiectului-stimul
b) Legi extrinseci obiectului – explică contribuţia specifică adusă de subiect în organizarea câmpului perceptiv.
Legi intrinseci:
Legea unificării: unitatea formei este facilitată de existenţa elementelor reciproc incluse (tendinţa de “închidere”).
Legea inclusivităţii: atunci când din componente rezultă un tot unitar, elementele componente nu pot fi disociate. Deşi însuşirile obiectelor sunt cele care determină includerea (ex. Figuri lacunare), exista diferenţe interindividuale în privinţa capacităţii de închidere a structurilor (Wundt – percepţie analitică sau sintetică).
Legea continuităţii: formele cu contur continuu sunt mai bune, mai uşor perceptibile decât cele cu contur discontinuu (ex. figurile Ishihara).
Legea proximităţii: în cazul unui şir de figuri (cercuri) egal distanţate dacă se creează condiţii de proximitate / distanţare (cercurile sunt apropiate două câte două, unitatea şirului se sparge, unitatea trece asupra grupelor (de câte două cercuri).
Legea similitudinii: în cazul aceluiaşi tip de figuri (bile), daca intervalele se menţin, dar intervin deosebiri de luminozitate, elementele se regrupează şi apar alte configuraţii.

Legi extrinseci:

Legea montajului: în cazul formelor slab structurate, pregătirea subiectului pentru ceea ce urmează îi ghidează fenomenul de închidere în sensul organizării sugerate de montaj (“vezi norul acela în forma de cămilă?)

Legea lui G. Murphy: percepţia este interpretată prin prisma experienţei proprii (schemelor perceptive preexistente).

Neogestaltismul – E.C. Tolman – (behaviorismul intenţional)
Concepte de bază:

Comportamentul este o activitate adaptativă, intenţionată prin care organismul îşi organizează elementele ambientului din perspectiva mijloacelor şi scopurilor.
Cogniţia = rezultatul unui proces fundamental de învăţare a indicilor perceptivi (“sign learning”), prin care individul dobândeşte o cunoaştere intuitivă a mediului.
Constructul cognitiv = stare de pregătire în care scopurilor le sunt asociate mijloace; este un set relativ independent de starea motivaţională: ştiu cum să-mi procur un anumit lucru, chiar dacă nu am în prezent nevoie de el (expectanţe).

Dimensiunea majoră orientării într-un mediu este a şti  “ce duce la ce” – organizarea acelui mediu în termeni de mijloace – scop.

Disponibilităţi mijloace – scopuri sunt reprezentări mentale, care facilitează comportamente afective viitoare, interconectate.

Situaţiile de adaptare sunt diferite şi necesită tipuri de învăţare diferite în care sunt cuprinse aspecte motivaţionale, perceptive, expectanţe, abilităţi de comportare (patternuri motrice).

Viziune asupra adaptării:

Nu întărirea e factorul de bază în învăţare ci înţelegerea (“insight”).
Neogestaltismul defineşte adaptarea prin prisma proceselor cognitive.
Orice fiinţă are trebuinţe de cunoaştere, evidente din primele clipe de viaţă (reflexul de orientare = reflex necondiţionat), care îi asigură supravieţuirea prin sesizarea stimulilor neaşteptaţi şi orientarea flexibilă a răspunsului.
Împacă behaviorismul cu conceptul de scop.
Lărgeşte viziunea asupra comportamentelor adaptative, de la cele de răspuns  (stimuli externi), la cele intenţionale (premeditate, iniţiate dinăuntru şi orientate spre scop).
Aproprie behaviorismul de gestaltism şi cognitivism prin introducerea conceptului de “ învăţare cognitivă”.
Face distincţia dintre învăţare şi performanţă.
Introduce conceptul de “învăţare latentă” = cunoaşterea anterioară a comportamentului, neavând legătură directă cu scopul, dar care, prin actualizare, facilitează performanţe (şobolanul care învaţă, făra întărire).
După Tolman, behavioriştii au acceptat ideea “variabilei intermediare” (între stimul şi răspuns) care influenţează comportamentul de răspuns.

Perspectiva critică asupra gestaltismului
Paradigma gestaltistă
Obiectul psihologiei este studiul experienţei imediate a întregului organism. Behavioriştii au făcut analiza covariaţiei S-R. Gestaltiştii – cognitivişti “avant la lettre” – au început studiul experienţei imediate la nivelul proceselor de recepţie a informaţiei, pentru a extinde apoi acest concept de gestalt la celelalte componente ale proceselor de cunoaştere (gândire, rezolvare de probleme, creativitate), la personalitate în ansamblul sau (G. W. Allport ) sau la structuri afective şi voliţionale.
 Piaget şi Chomsky pot fi asimilaţi şi la curentul gestaltist, în măsura în care au văzut în “structurile generative” configuraţii mintale care se formează unele din altele, într-o interacţiune dinamică.
Contribuţii – concepte rămase sau dezvoltate în psihologie:
forma / fond,
câmp,
organizare perceptivă,
organizare, intuiţie,
gândire productivă.
Evaluare critică:
grup eterogen de teorii;
nu toate conceptele sunt bine definite;
conceptul de “întreg mai mult decât suma părţilor” (1+1 nu este egal cu 2) a fost confirmat abia după dezvoltarea ciberneticii şi a teoriei generale a sistemelor (structuri ierarhizate, cu autoreglare, comandă şi control);

Teoriile gestaltiste au generat studii experimentale atât în domeniul percepţiei, cât mai ales în cel al rezolvării de probleme. Pe baza gestaltismului au fost dezvoltate ramuri ale psihoterapiei – gestalttherapy.

Suplimentar:  Mânzat pag. 33- 37  pentru gestaltism şi neogestaltism.

Niciun comentariu: