luni, 16 septembrie 2013

Psihoterapia analitica - aspecte genetale


Aspecte generale

Jung si-a dezvoltat propia apropiere distincta catre studiul mintii umane. In primii ani cand a lucrat la un spital din Evetia unde erau internati pacienti schizofrenici, si lucrand alaturi de Sigmund Freud si de comunitatea psihoanalistilor, el a studiat mai indeaproape profunzimea misterioasa a subconstientului uman. Fascinat de ceea ce a descoperit el si-a devotat viata sa explorarii subconstientului. 
Pentru el, o investigatie empirica a lumii visului, mitului, si folclorului reprezinta cea mai promitatoare cale pentru intelegerea sa. Scopul psihologiei lui Jung este reprezentat de reconcilierea vietii individului cu lumea supranaturalului. Centrul acestui proces este intalnirea individului cu subconstientul. Oamenii experimenteaza subinconstientul prin simboluri italnite in tot felul de aspecte ale vietii: in vise, arta, religie si in simbolurile dramelor pe care le intalnim in relatiile si in cautarea vietii. 
Esential pentru intalnirea cu subconstientul, si impacarea constiintei individului cu tot ceea ce cuprinde lumea, este invatarea acestui limbaj sombolic. Numai cu atentie si deschidere catre aceasta lume este indiviul capabil sa isi armonizeze viata cu aceste forte ale inconstientului.
“Nevroza” rezulta dintre nearmonia constiintei individului si a acestei lumi necunoscute a subinconstientului. Scopul psihoterapiei este sa ajute individual in a restabili o sanatoasa relatie cu subincontientul. Intalnirea dintre constiinta si simboluri rasar din imbogatirea subinconstientului vietii si sustin o evolutie a psihologicului. Jung considera acest proces al cresterii si maturizarii psihologicului, de o importanta deosebita finite umane, si finalmente societatii moderne. In loc sa sufere acest proces, individual trebuie sa fie deschis la partile sale peste ego-ul lui. In loc sa faca acest lucru, trebuie sa fie atent la vise, sa cunoasca lumea spirituala si religioasa, si sa se intrebe asupra presupunerilor despre viziunea lumii in care traieste.

FUNDAMENTELE

1.Subconstientul
Principala afirmatie este aceea ca subconstientul este o parte puternica- poate cea mai activa parte- a psihicului normal.Comunicarea fiabila dintre constientul si subinconstientul psihicului uman este necesara pentru integritate. 
Deasemenea crucial este si faptul ca visele arata idei, credinte si trairi, pe care individual nu le cunoaste inca, dar ele exista, fiind exprimatein forma materiala intr-un vocabular al metaforelor vizuale. Lucrurile “stiute dar nestiute” se regasesc in subconstient, iar visele sunt unele dintre principalele metode ale subconstientului sa se exprime.
Prin psihologia analitica se distinge un subconstient personal de unul colectiv. Subconstietul colectiv contine tipuri comune tuturor oamenilor. In acest mod individualismul poate descoperi simboluri care nu relateaza experienta vietii a unei singure persoane. Acest aspect este vazut mai usor ca un raspuns al intrebarii fundamentale despre omenire: viata, moarte, scopuri, fericire, frica. Pe langa acestea alte aspecte pot aparea si pot fi integrate in personalitate.

2. Subconstientul colectiv
Conceptul lui Jung despre subconstientul colectiv a fost inteles gresit. In loc sa intelegem acest aspect, este esential sa intelegem arhetipurile lui Jung.
In contrast cu lumea materiala, taramul subiectiv al arhetipurilor nu poate fi pe deplin instalat in modul cantitativ al cercetarii. 
Dar poate fi revazut mai mult printr-o examinare a comunicarii simbolice a psihicului uman- in arta, vise, religie, mituri—Devotandu-si viata intelegerii si cercetarii subconstientului colectiv, Jung a facut o teorie conform careia aspecte simbolice exista si in cazul epocilor, culturilor, indivizilor.

3. Arhetipurile
Folosirea arhetipurilor umane a fost avansata de catre Jung in 1919. In contextual psihologic al lui Jung, arhetipurile sunt innascute, prototipurile universale pentru idei pot fi folosite pentru a interpreta observatiile. Un grup de memorii si interpretari associate cu un arhetipp este un complex, exemplu: un complex de mama asociat cu un arhetip de mama. Jung a tratat arhetipurile ca niste organe psihologice, analog cu cele psihice, care sunt amandoua aratate evolutiei ca fiind morfologice. 

4. Autorealizare
O cerinta innascuta pentru autorealizare duce ca indivizii sa exploreze si sa integreze aceste materiale respinse. Acest process natural este numit individualizare, sau procesul prin care se devine individual.
Conform lui Jung, autorealizarea poate fi impartita in doua parti diferite. 
In prima parte a vietii noastre ne separam de umanitate. Incercam sa ne cream propria noastra identitate (eu, mine).De aceea tinerii simt asa de mult nevoia sa fie distrugatori. Jung a spus deasemeni ca avem un fel de “a doua pubertate” care se desfasoara intre 35-40 de ani, subliniata de materialism, sexualitate si avand copii ne preocupam de spiritualitate si de comunitatea in care traim.
In a doua parte a vietii noastre, omul se reuneste cu rasa umana. Ei fac parte inca o data din colectivitate. Se intampla acest lucru cand adultii incep sa contribuie umanitatii (voluntariat, construire, creatie) decat sa distruga. Deasemenea ei doau o mai mare atentie subconstientului si constientului. Oamenii tineri spun rareori “Ma simt nervos” sau “Ma simt trist”. 
Asta pentru ca inca nu au cunoscut experienta colectiva a umanitatii.Un aspect comun este acela ca tinerii rebeli sa caute si sa realizeze ca o contributie pentru umanitate este o contributie si pentru ei.
Jung a propus ca ultim scop pentru subconstientul colectiv si autorealizare “tragerea” noastra catre cea mai mare experienta.. Acest lucru intamplandu-se desigur spiritual.
Umbra
Umbra este un complex al subconstientului care este definita ca refularea si inabusirea aspectelor constiintei. Exista tipuri constructive si tipuri destructive de umbra.
Tipurile destructive de umbra, sunt deseori reprezentate de orice constiinta persoanei nu doreste sa recunoasca inauntrul sau. De exemplu, cineva care se identifica astfel prezinta o umbra care este rea si dura.Un individ care este brutal are o astfel de umbra. Umbra persoanelor care sunt convinse ca sunt urate, apare ca fiind frumoasa.
In cazul tipurilor constructive, umbra este reprezentata de influente pozitive ascunse. 
Acest lucru face referire la “aurul din umbra”. Jung puncteaza ca un exemplu povestea lui Moise si a lui Al-Khidr din capitolul al 18-lea din Koran.
Umbra in vis este deseori reprezentata de figure negre de acelasi gen cu cel ce viseaza.. Conform lui Jung fiinta umana se lupta cu realiatea umbrei in patru moduri: negare, proiectie, integrare si/sau transmutatie.

5. Anima si animus
Jung a identificat anima ca fiind componenta feminine a subconstientului barbatului si animus ca fiind componenta barbateasca a subconstientului femeii. Dar, aceste lucruri sunt luate foarte rar dupa definitia literara, multi moderni care l-au studiat si au sustinut teoriile lui Jung cred ca fiecare persoana are si o anima si un animus. Jung a declarat ca anima si animus actioneaza ca ghizi ale subconstientului, si ca formeaza o constiinta si o conectare cu anima sau animus este unul dintre cei mai dificili si mai profitabili pasi in cresterea psihologiei. Jung a reportat ca el a identificat anima lui vorbind cu el, ca o voce interioara, pe neasteptate intr-o zi.
Deseori, cand oamenii ignora complexul anima sau animus, anima sau animus rivalizeaza pentru atentie protectand pe ei sau pe altii. Acest lucur explica, conform lui Jung, de ce suntem cateodata atrasi de anumiti straini: ne vedem anima sau animus a noastra/al nostrum in ei. Dragostea la prima vedere este un exemplu de proiectie a animei sau animus-ului.
De multe ori, oamenii care se identifica cu rolul genului lor (de exemplu barbati care actioneaza agresiv si nu plang nicodata) nu si-au recunoscut propria anima sau propriul animus.
Jung s-a gandit ca atributele ratiunii umane sunt de natura barbateasca, in timp ce aspectele irationale sunt de natura femeiasca. In consecinta, irationalitatea este anima partii barbatesti a umbrei iar rationalitatea este animus a partii feminine.

6. Psihanaliza
Analiza este o cale de a experimenta si de a integra un lucur nestiut. Reprezinta o cautare a ceea ce inseamna comportament, simptome, evenimente. Multe sunt canalele care ating aceasta autocunoastere. Analiza viselor este cea mai comuna. Alte pot include expresii ale sentimentelor in arta, poezie sau alta forma de creativitate.
Dand o descriere completa a procesului interpretarii viselor si individului este complex. In timp ce psihanaliza lui Freud asuma faptul ca refularea materialului ascuns in subinconstient este data de refularea instinctelor sexuale, psihologia analitica are un aspect mai apropiat.Subinconstientul, in viziunea lui Jung, poate sa cantina refulari ale aspectelor sexuale, dar poate sa contina si aspiratii, temeri.

7. Tipuri psihologice 
Psihologia analitica distinge cateva tipuri sau temperamente psihologice:
• Extravertit
• Introvertit
Tipul atitudinii poate fi exprimat ca un debit al libidoului (energie psihica). Debitul introvertitului este directionat spre interior catre concepte si idei si extrovertitul este directionat spre exterior catre personae si obiecte.
Exista cateva caracteristici contrastante intre extravertit si introvertit: extravertitii doresc superficialitate si sunt orientati catre actiuni, in timp ce introvertitii cauta profunzime si sunt orienatati catre ei insusi.
Cercetarile arata ca poate exista o corelatie pozitiva intre extravertire/introvertire si deteriorare a sanatatii.
Introvertitii se pot inclina mai mult spre tipul catatonic schizofrenic, si extrovertitii catre boala bipolara.
Cei mai neintelesi termeni extravertit si introvertit deriva din aceasta munca. In originala obisnuinta a lui Jung, extrovertirea “este un termen exterior libidoului”, pe cand introvertirea “este un termen intern al libidoului“. Oricine are si mecanismul introvertirii si cel al extravertirii, si tipul dominant al colectivitatii determina daca un individ este introvertit sau extravertit.
Conform lui Jung psihicul constient este un aparat de adaptare si orientare, si consta intr-un numar de diferite functii psihice. 
Printre acestea el distinge 4 functii de baza:
• senzatia
• intuitia
• gandirea
• simtul
Gandind si simtind este rational, in timp ce senzatia si intuitia sunt nonrationale.Conform lui Jung, rationalitatea consta in ganduri figurative, simtind sau actionand cu argumente- un punct de vedere bazat pe valoare, care este stability pe experienta practica.
Nonrationalitatea nu este bazata pe argumente . Jung spune ca faptele elementare sunt deasemenea nonrationale, nu pentru ca sunt ilogice, dar pentru ca, ca si fapte, ele nu sunt judecate.
Ca orice tip de persoana, gradul de introvertire/extravertirea unei functii poate fi diferit de la aceasta functie la alta.

8. Complexul 
La inceputul lui Jung, el a descris conceptul de “complex. Jung pretinde ca a descoperit conceptual in timpul asocierii lui libere si a experimentului galvanic asupra pielii. Freud, desigur, a inclus acest concept in complexul lui Oedip, Jung pare sa vada conceptele ca parti autonome ale vietii psihologice.Este aproape sigur ca daca Jung ar fi descris personalitati separate pentru ceea ce el considera un singur individ, dar pentru a egaliza folosirea complexelor lui Jung cu ceva asemanator bolii multiplei personalitati ar fi un pas inainte.
Jung a vazut un arhetip ca fiind mereu central organizator al unui complex. De exemplu, in “complexul negativ al mamei” arhetipul “mamei negative” este vazut ca fiind necesar pentru a identifica acest complex. 
Putem spune, ca vietile noastre psihologice sunt modele pentru experienta noastra umana obisnuita. Interesant, Jung a vazut ego-ul ca un complex (despre care Freud a scris in literatura germana ca fiind “eu”). Daca “eu” este un complex, care poate fi arhetipul care il structureaza. Jung, si alti discipoli ai sai, pot spune “eroul”, unul care se desparte de comunitate. tocmai pentru a putea duce comunitatea mai departe.

9. Teorii clinice
Scrierile lui Jung au fost foarte interesante pentru oameni, inclusiv pentru teologi. Jung a cautat mereu sa faca contributii in mai multe domenii, dar a fost mai mult psihiatru practicant, implicandu-se dea lungul carierei in tratarea pacientilor.
Jung si-a inceput carierea lui lucrand cu pacienti internati in spitale cu boli mentale grave, mai mult schizofrenici.
El a fost fost interesat de posibilitatea necunoscutului “creier toxic” care putea fi cauza schizofreniei. Dar aceasta teorie a fost inlocuita cu ceea ce numim astazi psihoterapia psihodinamica a individului.
Este important de spus ca Jung deseori si-a vazut munca nu ca o completare adusa psihologiei, ci ca o contributie unica adusa psihologiei. Jung a aclamat tarziu in cariera sa ca doar pentru o treime din pacientii lui a putut folosi “analiza” sa . Pentru o alta treime, psihologia lui Freud parea mult mai indicata pentru tratarea celor bolnavi, iar pentru tratarea ultimei treimi a folosit analiza adleriana.
“Eu” sau “Ego-ul” este foarte important pentru munca lui Jung. Teoria lui Jung despre etiologia psihoterapiei poate fi simplificata ca sa fie declarata ca o atitudine constienta prea rigida pentru tot psihicul uman.


Jung a explorat asiduu imensul fundament sacru al spiritului uman, întâlnind aici bogata floră de imagini, simboluri, rituri, mituri şi vise, conţinută în toate religiile, cărora le-a căutat şi le-a găsit, în ultima profunzime, sensul divin. Acest rezervor spiritual constituie însuşi sufletul nostru care, în parte cunoscut, în parte necunoscut, este ceea ce în psihanaliză e definit drept "inconştient". Şi Jung distinge între "inconştientul colectiv", cuprinzând instinctele şi arhetipurile, şi "inconştientul personal", care însumează conţinuturi integrante ale personalităţii individuale şi, implicit, "toate refulările mai mult sau mai puţin intenţionate ale unor reprezentări şi impresii neplăcute", în acest inconştient personal se revelează "unicitatea noastră cea mai intimă, ultimă şi incomparabilă", la care, observă Jung, se ajunge printr-un "proces de individuaţie"; altfel spus, prin care o fiinţă devine individuală, unică, "prin care eul este identificat cu Sinele" , propriu vorbind, cu sinea mea.


Sinele constituie de fapt tema capitală a concepţiei lui Jung. El îl vede drept "Arhetipul central, arhetipul ordinii, totalitatea omului". Sinele cuprinde şi conştientul, şi inconştientul, dar este, în acelaşi timp, centrul radial al întregului. Fundamental, "Sinele este şi ţelul vieţii, întrucât este expresia completă a acelei combinaţii a destinului care se numeşte individ".
Sinele e identificat, astfel, la Jung, cu "ţelul vieţii", cu sensul. Sau, mai curând, vom spune: poartă în el sensul, de care era el atât de preocupat şi chiar contrariat, când exclamă: "Lumea în care pătrundem născându-ne este crudă şi cruntă şi, totodată, de o frumuseţe dumnezeiască... Viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens. Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va câştiga bătălia". 

Jung a identificat sensul, mai clar, în Arhetip. Dar aici se cuvine explicat şi ce înţelege el prin Arhetip. 
Etimologic, termenul arhetip este compus din arche (ceea ce este de mai înainte, început, principiu, origine) şi typos (amprentă, tipar, model), de unde la Jung aflăm sintagma "tipar comportamental" - pattem of behaviour. Şi, în acest sens, pentru el, "Arhetipul constituie adevăratul element al spiritului; dar al unui spirit care nu este identic cu intelectul uman, ci constituie mai degrabă un spiritus rector al acestuia. Conţinutul esenţial al tuturor mitologiilor, al tuturor religiilor şi al tuturor -ismelor e de natură arhetipală".
Jung precizează că Arhetipul "nu este identic cu intelectul uman", dar este, într-un anume fel, precum s-a observat, identic cu Sinele. Arhetipul este "o preformă inconştientă, care pare să aparţină structurii moştenite a psihicului", "o imagine originară... o facultas praeformandi.
Jung a fost preocupat intens de realitatea şi valoarea unică, primordială a arhetipului în sufletul uman. L-a evocat sub felurite imagini, forme, a Tatălui, a Mamei... Ştim cum, pilduitor, la Sfantul Apostol Pavel, pe care Jung îl studiase profund, se dezvăluie "arhetipal" Protochipul Tatălui, când scrie către Efeseni: "...îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage tot numele părintesc (părinţia) în cer şi pe pământ" (Efeseni 3, 14-15). În ultimă instanţă, psiholog al adâncurilor, Jung constată empiric că "în inconştient există un Arhetip al totalităţii, care... îl apropie de imaginea (chipul - n.n.) lui Dumnezeu. Asemănarea este subliniată mai ales şi prin aceea că Arhetipul produce o simbolistică ce a caracterizat şi exprimat divinitatea dintotdeauna... Imaginea lui Dumnezeu nu coincide cu inconştientul pur şi simplu, ci cu un anume conţinut al acestuia: cu Arhetipul sinelui. Pe cale empirică nu mai suntem capabili să deosebim imaginea lui Dumnezeu de acest Arhetip". Spre a se referi, încă mai direct, la sursa biblică, afirmând: Putem explica imaginea lui Dumnezeu "ca pe o oglindire a Sinelui sau, invers, Sinele ca pe o imago Dei in homine".
Cu totul semnificativ este acest mod de identificare a Sinelui cu Arhetipul. Sinele reprezintă totalitatea inconştientului şi, implicit, totalitatea conştiinţei. Dar Sinele s-a identificat şi cu "Arhetipul central", întrebarea fundamentală care se pune este: se identifică propriu-zis Arhetipul cu Sinele? Jung nu concepe o identificare absolută: "Mi se pare probabil, zice el, că esenţa propriu-zisă a Arhetipului nu e capabilă să devină conştientă, adică este transcendentă"

Deci, pe de o parte, Arhetipul e în Sine, ca un conţinut al Sinelui, care dă formă Sinelui, sufletului omenesc, dar, pe de altă parte, este transcendent Sinelui. De aceea, obiectiv vorbind, Jung nu este panteist, într-o corespondenţă (din septembrie 1944) cu teologul catolic Gebhard Frei, care "era interesat de faptul că Jung substituise Sinele cu Dumnezeu", psihiatrul creştin răspunde cu ardoare : "Am fost uluit să constat că până şi dumneavoastră nu înţelegeţi conceptul de «Sine». Cum naiba v-a venit ideea că L-aş putea înlocui pe Dumnezeu - şi cu conceptul a ce? Pot stabili existenţa unei totalităţi psihologice căreia i se subordonează conştiinţa noastră şi care este, în sine, dincolo de o descriere precisă. 
Dar acest «Sine» nu poate lua niciodată locul lui Dumnezeu, deşi poate, probabil, să fie receptacul pentru graţia divină. Asemenea interpretări eronate regretabile se datorează presupunerii că eu sunt un om ireligios, care nu crede în Dumnezeu şi căruia trebuie să i se arate drumul credinţei". La o altă intervenţie critică făcută de Frei, într-o scrisoare din 1948, se explică: "Aş putea spune că «Sinele» este oarecum echivalentul lui Dumnezeu. Pentru un spirit teologic o astfel de aserţiune trebuie să fie neîndoielnic tulburătoare, căci sună a un fel de substituire a lui Dumnezeu. Dar pentru un psiholog această interpretare pare la fel de absurdă, el abia putând să creadă că este cineva capabil de atâta stupiditate. Iată cum înţelege el aceste lucruri: când (ca psiholog) vorbesc de «Dumnezeu», eu vorbesc de o imagine psihologică. 
La fel, «Sinele» este o imagine psihologică a totalităţii umane, dar aceasta este, de asemenea, imaginea a ceva transcendental, căci este indescriptibilă şi imcomprehensibilă. Observăm că ambele sunt exprimate prin simboluri identice sau prin simboluri atât de asemănătoare încât sunt de nedesluşit una de alta. Psihologia se ocupă de aceste imagini numai în măsura în care ele provin din experienţa noastră, iar formarea şi comportamentul în contextul vieţii pot fi studiate prin metode comparative. Aceasta nu are nimic de-a face cu Dumnezeu ca atare. Cum ar putea un om sănătos să presupună că el L-ar putea înlocui pe Dumnezeu sau că L-ar putea afecta cu ceva? Nu sunt atât de nebun încât să pot fi suspectat de intenţia de a crea un substitut al lui Dumnezeu. Cum ar putea vreun om să-L înlocuiască pe Dumnezeu?"

Aceste mărturisiri atât de categorice ale Jung nu lasă nici o îndoială că ar fi vorba de o confuzie panteistă. Ca psiholog, el recunoaşte în viul vieţii, deodată, şi Transcendenţa radicală a lui Dumnezeu, dar şi Imanenţa în sufletul omului. Trebuie să spunem însă că, sub imperiul creştinismului scolastic occidental, care vede relaţia lui Dumnezeu cu omul doar sub formă raţională, drept Cauză creatoare a lumii, şi prezenţa în sufletul credincios sub forma unei graţii create, deci a unei prezenţe graţiale tot de natură creată, lui Jung i-a lipsit cunoştinţa teologiei energiilor necreate, distincte de Fiinţa divină dar iradiind din Ea prin actul înţelepciunii şi iubirii creatoare, de care se împărtăşeşte credinciosul potrivit Tradiţiei răsăritene, teologie întemeiată adânc pe Revelaţia biblică şi Sfinţii Părinţi. Or, sub forma numinosului, sacrului, atât de prezent psihologic în constituţia persoanei umane, Jung a intuit tocmai prezenţa unei Realităţi dumnezeieşti, graţiale, harice, în sensul în care concepem noi prezenţa energiei divine în om. Şi, se înţelege, această prezenţă a graţiei, a numinosului, cum spune el, e recunoscută, e dedusă ca Realitate tocmai în adânc, la rădăcina Sinelui, într-un "plan de fond... ca şi cum evenimentele exterioare ale vieţii Eului ar corespunde unei predispoziţii interne determinată de Sine... baza arhetipală a Eului". Bază arhetipală în comuniune graţială, potrivit unei reale înţelegeri în "sinonimitate şi nu identitate", în acest sens, Jung "se referă la Sine ca la principiul prin care este modelat omul", dar în participare, încât se poate spune că în persoana umană, în fiinţa şi existenţa ei, "actul conştiinţei de sine are loc prin mijlocirea fundalului divin".

Este aportul excepţional al psihologiei lui Jung - nu al teologiei sau metafizicii lui, despre care se poate discuta mult - ci, repetăm, al psihologiei lui, faptul de a fi studiat şi mărturisit realitatea prezenţei lui Dumnezeu în sufletul omului ca "adevăr psihologic", după sintagma puternică a lui Michael Palmer, de la Westminster College (Oxford). Şi, în contextul unei asemenea viziuni, cu totul remarcabilă este lucrarea profesorului de psihologie abisală Lionel Corbett, după care, pentru Jung, "Dumnezeu este fapt psihologic iar psihicul este real" şi care adaugă: "această atitudine este un ecou al remarcii lui William James (1902-1958), că Dumnezeu este real devreme ce produce efecte reale". Cât de binefăcător este aici pragmatismul american al lui James, conivent cu realismul psihologic al lui Jung! Şi Lionel Corbett, adâncindu-i viziunea, arată: "Ideea lui Jung că există o imagine a lui Dumnezeu intrapsihică a priori, pe care el o numeşte Sine, reflectă vechea intuiţie că în miezul persoanei umane există ceva transcendent şi etern... distinct de personalitatea cotidiană. Ceea ce este clar în privinţa contribuţiei lui Jung la această noţiune este că el aduce Sinele în sfera psihologiei aplicate, punându-i în evidenţă dinamica, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea normală, cât şi psihopatologia, în cadrul acestei paradigme, Sinele este, de asemenea, gândit ca totalitatea incognoscibilă a conştiinţei înseşi, care uneori reprezintă aspecte ale sale ca pe un număr infinit de imagini posibile, fără ca vreuna dintre ele să fie Sinele însuşi. 
De aceea păstrăm vechea distincţie între esenţa divinului şi divinul în măsura în care este revelat". Observaţia este real edificatoare. Dumnezeu aşa se revelează, viu, complex, psiho-spiritual, în gândirea, cuvântul, viaţa umanităţii, tocmai prin asemenea acte care se vădesc în om dar care îşi au sursa mai presus de om. Iar viaţa religioasă este tocmai expresia acestei prezenţe trans-personale. Redăm în mod deosebit, pilduitor, cum descrie Jung, dintr-o evidentă înrudire spirituală cu Rudolf Otto, experienţa sfinţeniei ca operă a numinosului, a sacrului: "Sfinţenie înseamnă că o idee sau un lucru posedă cea mai înaltă valoare şi că în prezenţa acestei valori oamenii sunt, ca să spunem aşa, loviţi de muţenie. Sfinţenia este, aşadar, revelatoare: este puterea iluminatorie care emană din figura arhetipală. Niciodată omul nu se simte subiect al unui asemenea proces, ci întotdeauna obiectul său. Nu el percepe sfinţenia, ci ea îl ia captiv şi îl copleşeşte; nu el o contemplă într-o revelaţie, ci ea i se revelează, iar el nici măcar nu se poate mândri că a înţeles-o cum se cuvine. Totul se petrece în mod vădit în afara sferei voinţei lui, iar cele petrecute sunt conţinuturi ale inconştientului", ale adâncului. Aşa înţelegem noi cum a conceput Jung şi a trăit, psihologic-spiritual interpretând Adevărul revelat al crezului creştin: Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt în experienţa umană; Taina Persoanei lui lisus Hristos Care, prin jertfa Crucii şi învierii, a transfigurat istoria; Tainele-Bisericii: Botezul, mărturisirea păcatelor (Spovedania), cu o semnificaţie de fond în gândirea şi experienţa lui de psihiatru creştin. O atenţie deosebită acordă Spovedaniei (mărturisirea păcatelor), confesional precizând: "Când îngrijesc catolici practicanţi, le atrag totdeauna atenţia asupra Mărturisirii (Spovedaniei) şi mijloacelor de har pe care le oferă Biserica. Pentru protestanţii credincioşi, lipsiţi de Spovedanie (confesiune) şi de iertare (absolution), lucrul e deja mai dificil". Şi, cu adânc înţeles, Jung leagă Taina "mărturisirii păcatelor" de Liturghie evidenţiind: "Mărturisirea păcatelor premerge în chip logic în Liturghie ritului prefacerii darurilor", în această legătură, Jung încearcă o ultimă adâncime, în Spovedanie, eu-l meu conştient de starea lui de creatură, dar liber, "autonom" zice Jung, participă sacrificial la Euharistie, în care omul apare şi ca Sacrificator (cel ce jertfeşte) şi ca sacrificat (cel ce se jertfeşte). Dar, adânc, Dumnezeu este şi în "cel ce jertfeşte" şi în "cel ce se jertfeşte", şi "în Sacrificator şi în darul sacrificial". "Dumnezeu este în amândouă aceste lucruri", zice Jung. Şi, sublimând misterul, într-un anume fel, în viziunea lui centrată pe Arhetip, Se revelează persoana lui "Hristos ca Logos, principiu creator al lumii... principium individuationis din care purced toate, şi tot ceea ce există în formă individuală de la cristale până la om". Dar, totodată, El se comunică, astfel, şi "figura Sacrificatorului divin, Căruia îi corespund trăsătură cu trăsătură modalităţile de manifestare empirică ale acelui Arhetip care stă la temelia tuturor reprezentărilor cunoscute ale divinităţii... Arhetip care este nu numai o imagine statică, ci, în acelaşi timp, şi o dinamică în continuă mişcare: este totdeauna o dramă în cer, pe pământ şi în iad".
Fundamental şi peste toate, în acest pătrunzător ansamblu divin-uman, se afirmă revelarea Iubirii divine în compusul dramei umane, îndeosebi aceasta din urmă, Iubirea, constituie ultima şi suprema mărturie a vieţii lui: "Oricare ar putea fi interpretarea savantă a propoziţiei: «Dumnezeu este iubire» (I loan 4, 8), cuvintele sale confirmă Dumnezeirea drept «complexio oppositorum», scrie Jung şi precizează: "Experienţa mea medicală, precum şi propria-mi viaţă m-au pus neîncetat faţă în faţă cu problema iubirii, dar n-am fost niciodată capabil să dau o explicaţie valabilă. Asemenea lui Iov, a trebuit să-mi pun mâna la gură! O dată am vorbit şi nu mai încep iar, chiar de două ori şi n-am ce mai adaogă! (Iov 40, 4-5). E vorba aici de ceea ce e cel mai mare şi cel mai mic, de ceea ce e cel mai departe şi cel mai aproape, de ceea ce e cel mai înalt şi cel mai adânc, şi niciodată una nu poate fi spusă fără de cealaltă. Nici un limbaj nu e pe măsura acestui paradox. Orice ar fi ceea ce am spune, nu există nici un cuvânt care să exprime totalitatea. A vorbi despre aspecte parţiale este întotdeauna prea mult sau prea puţin, o dată ce numai totalitatea are sens. Iubirea «toate le suferă» şi «toate le rabdă» (I Cor. 13, 7). Aceste vorbe spun tot... «Dragostea nu piere niciodată» (I Cor. 13, 8), chiar dacă omul ar grăi «limbile îngereşti» (I Cor. 13, 1)... Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispoziţie - nu va face decât să se piardă în nesfârşite autoiluzionări. Dacă posedă un dram de înţelepciune, va depune armele şi va numi ignotum per ignotius (un lucru necunoscut printr-un lucru şi mai necunoscut), aşadar, cu numele Domnului. Este o mărturisire a subordonării, a imperfecţiunii şi dependenţei sale, dar totodată şi o mărturie a libertăţii sale de a alege între adevăr şi eroare". Jung a ales adevărul, a ales iubirea şi L-a mărturisit în felul lui pe Dumnezeu. 

din volumul: Pãrintele Galeriu/Astãzi, Editura Harisma, Bucuresti, 2004

Niciun comentariu: