vineri, 13 septembrie 2013

Esenţa şi structura conştiinţei



Esenţa şi structura conştiinţei. Autoconştiinţa. Psihanaliza lui S. Freud

Orice abordare teoretică a conştiinţei nu exclude faptul că sfera logică a noţiunii de „psihic uman" este mai largă decât a noţiunii de „conştiinţă". Conştiinţa reprezintă,dominanta psihicului uman şi este definitorie pentru specificul acestuia. Din acest punct de vedere, conştiinţa integrează formele anterioare de reflectare psihică, le depăşeşte calitativ, le corelează cu procese mai complexe — cum ar fi gândirea — şi le imprimă caracteristici noi. Totodată, conştiinţa orientează într-o anumită direcţie şi structurile inconştientului. Psihanaliza, creată de S. Freud, are meritul de a cerceta din punct de vedere ştiinţific structurile inconştientului, chiar dacă deseori preamăreşte rolul acestuia în activitatea psihică a omului. Această teorie a încercat să descifreze structurarea personalităţii în profunzime, a descoperit cele trei subsisteme ce guvernează viaţa mentală („Sine", „Eu" şi „Supraeu"), a efectuat analiza modului în care se realizează respingerea şi, respectiv, schimbarea tendinţelor inconştiente. Deşi tentativa psihanalizei de a constitui o teorie globală asupra omului şi culturii poate fi criticată, totuşi datorită reducţionismului şi supraevaluării rolului inconştientului, teoria psihologică a lui Freud are meritul de a fi demonstrat pentru prima oară că activitatea psihică a omului nu se reduce la conştiinţă. Freud a surprins prezenţa unor impulsuri inconştiente în comportamentul normal (şi nu numai în cel patologic), a analizat în termeni conceptualii structurarea  psihismului uman în profunzime (cele trei niveluri remarcate mai sus) şi a oferit o cale pentru decodificarea  llimbajului simbolic al viselor.. În structura conştiinţei pot fi delimitate trei părţi: cognitivă, emoţională şi volitivă. Activitatea psihică conştientă a oamenilor "presupune capacitatea de abstractizare proprie gândirii, formată prin interiorizarea, sub forma unui sistem de imagini noţionale şi scheme logico-verbale, a unor  procedee şi operaţii din planul activităţilor umane. Ca proces de cunoaştere, gândirea, asociată cu alte procese psihice (memorie, imaginaţie, atenţie etc.), se desfăşoară în trei coordonate temporale (trecut, prezent şi viitor), ceea ce îi imprimă un caracter explorator, investigator. O altă t răsă tu ră  importantă a  gândirii este creativitatea %.
Gîndirea are un rol activ, constructiv, creaţia în conştiinţă anticipând şi pregătind creaţia reală, obiectuală, în sfera acţiunii practice. Produsele activităţii de gândire, elaborându-se în procesul interacţiunii dintre individ şi realitate, devin uninstrument de intervenţie activă asupra lucrurilor. Evoluţia istorică a gândirii, concomitent cu evoluţia societăţii, a determinat apariţia şi consolidarea funcţiei de simbolizare pe care o îndeplineşte limbajul natural — principalul instrument al comunicării între oameni. Demonstrând că gândirea nu este posibilă fără limbaj, lingvistica efectuează o deosebire între limbă şi limbaj. Limba este considerată ca sistem semiotic („cod"), format din  a nsamb l u  semnelor, prin  intermediul cărora  se comunică î n tr-o  comunitat e  umană, precum şi din totalitatea regulilor gramaticale — sintactice şi semantice — de formare a propoziţiilor şi frazelor cu sens.'Limbajul se referă la facultatea de comunicare prin semne, la trăsăturile comune tuturor limbilor vorbite de oameni.,Limba se relevă, sub aspect semantic, ca sistem de analiză, sinteza şi generalizare a fenomenelor, elaborat în dezvoltarea istorică a societăţilor, incluzâd şi cristalizând  experienţa  cognitivă  anterioară. Semnul lingvistic se prezintă ca un complex d e sunete care  au  valoare  de  semnificat, referindu-se  nu  la obiectul  real, ci la o noţiune, la o  clasă  de obiecte şi la  notele sale definitorii. Pentru om, semnele lingvistice  au  valoarea unui stimul  foarte complex, în  stare să  declanşeze  atitudini şi reacţii subiective variate. Aceasta se datorează şiintei racţiunilor dintre gîndire şi celelalte subsisteme ale conştiinţei umane.Deşi structurile cognitive constituie nucleul în jurul căruia gravitează întreaga activitate a psihicului uman, deşi gîndirea schimbă calitativ întreaga configuraţie a psihicului, nu este mai puţin adevărat că asupra raţiunii exercită influenţă şi celelalte facultăţi umane — emoţionale şi volitive.O  parte componentă  a  structurii conştiinţei este autoconştiinţa aiormaţiune istorică ce se dezvoltă dinamic şi se manifestă la diferite niveluri şi în diferite forme.
Prima formă,care mai este numită  dispoziţie, reprezintă  conceperea  elementară  a corpului său şi înscrierea  l ui în  lumea  lucrurilor  şi  oamenilor.  Adică,  această f ormă  presupune  includerea  omului în „schema  lumii".
Un nivel mai înalt al autoconştiinţei este legat de conceperea omului în calitate de reprezentantal unei sau altei comunităţi umane, al unei anumite culturi sau grup social.
Cel mai înalt nivel al dezvoltării autoconştiinţei este apariţia propriului „Eu", ceva unical şi irepetabil care poate întreprinde acţiuni libere şi purta pentru ele răspundere, ce presupune în mod necesar posibilitatea controlului  asupra acţiunilor sale şi aprecierea lor.Atitudinea omului faţă de sine este realizată în mod necesar prin relaţiile lui cu alţi oameni.Autoconştiinţa apare nu ca rezultat al necesităţilor interioare ale unei conştiinţe izolate, dar în procesul activităţii practice colective şi al corelaţiilor dintre oameni.

Niciun comentariu: