vineri, 20 septembrie 2013

Despre frică și iubire...

Ființa iubită este refugiul nostru, sunt de părere practicienii care promovează teoria atașamentului. Atunci când persoana iubită devine inaccesibilă sau interesul acesteia față de noi scade, simțim că lumea s-a năruit și rămânem singuri în întuneric. Ne inundă diferite emoții – supărare, regret, durere dar mai presus de toate frica. Ceea ce nu este surprinzător, este important să știm că frica nu este altceva decât un sistem personal de alarmă – care în situații periculoase se activează. Când pierdem legătura cu ființa iubită, sistemul personal de siguranță se inflamează. În astfel de situații se activează sistemul de alarmă din amigdală, sau așa cum Joseph LeDoux (specialist în științele neurocognitive) îi spune: centrul fricii. În partea de mijloc a creierului se găsește această regiune sub forma unei migdale care transmite reacții automate. În astfel de situații nu gândim: doar simțim și acționăm comportamental.
Fiecare ceartă sau conflict, care apare în relația de cuplu, activează în noi o urmă de frică. În cuplurile în care relația de atașament este prezentă, radarul personal al partenerilor va transmite doar un fascicul de lumină. Frica se stinge repede și ușor, atunci când partenerii descoperă că nu este niciun motiv de frică sau atunci când aceștia se susțin reciproc. Însă, în situațiile în care conectarea la celălalt este vulnerabilă sau în prag de destrămare, frica ajunge să inunde lumea noastră interioară. Japp Panksepp (cercetător în neurologie) consideră că în astfel de situații cădem pradă panicii bazale. Două lucruri se pot întâmpla după toate acestea: încercăm să stoarcem de la partener consolare și reasigurare, sau ca formă de protecție ne îndepărtăm, încercând să ne auto-liniștim. Indiferent de cuvintele rostite, esența reacțiilor noastre este: Uită-te la mine; Rămâi lângă mine; Am nevoie de tine. Sau, Nu-ți permit să-mi provoci durere; Mă liniștesc, încerc să-mi stăpânesc trăirile.
Pentru a depăși frica pierderii se activează o serie de strategii instinctuale – cel puțin la început. Dar deoarece cuplurile cu probleme ajung tot mai des în astfel de situații, apare destul de repede și incertitudinea și astfel partenerii se îndepărtează tot mai mult unul de celălalt. Se înmulțesc acele interacțiuni în care nici unul dintre parteneri nu se simte în siguranță, amândoi își activează mecanismele de protecție și se pierd în cele mai negative anticipări despre celălalt și viitorul relației.
Dar, de ce nu auzim strigătele de ajutor ale celui de lângă noi, de ce nu vedem dorința celuilalt pentru conectare și atașament, dacă simțim iubire față de acesta? Pentru că de cele mai multe ori nu suntem focusați pe partener. Suntem pierduți în plasa ruminațiilor (gânduri negative despre trecut) și a îngrijorărilor (gânduri negative despre viitor). Nu folosim limbajul atașamentului, nu știm să punem în cuvinte nevoile noastre și tot ceea ce simțim pentru persoana de lângă noi. De cele mai multe ori suntem nesiguri în exprimare, deoarece manifestăm ambivalență și față de noi înșine. Sau răspundem cu supărare, frustrare și respingere mesajelor prin care celălalt încearcă să se apropie, deoarece nu credem în consistența relației. Nu mai cerem, ci pretindem, ceea ce determină o luptă pentru putere și tot mai puțină compasiune. Sunt și oameni care resping în totalitate nevoia de atașament și aleg să vadă doar faptele, ceea ce în timp îi face să devin tot mai rigizi și îi împiedică în acceptarea propriilor nevoi emoționale.
Psiholog Gyorgy GASPAR

Niciun comentariu: