miercuri, 18 septembrie 2013

Cel ce rămâne, rămâne cu povestea



Posted by


COUPLE-ON-PATH-iStock 
 Când un bărbat şi o femeie devin un cuplu, începe o poveste. O poveste în care au fost odată două drumuri care au devenit unul, două vise care au devenit unul şi un cuib în care două suflete şi-au adus zestrea.
Povestea creşte în fiecare zi, pentru că, zi de zi evenimente şi întamplări de viaţă umplu timpul cu imagini, sentimente, trăiri, astfel încat după ani si ani ei sunt conţinuţi pur şi simplu în poveste.
Poveştile lor au un scop, chiar dacă stabilesc nişte graniţe între ei şi restul lumii, acele scenarii de evenimente şi întâmplări îi ajută să definească cine sunt, astfel încât să nu se simtă pierduţi în lume. Chiar dacă uneori poveştile devin inconfortabile, cel puţin sunt previzibile şi asigură o zona de confort care e mai uşor de îngrijit decât orice altceva ce este în afara ei.
Toate poveştile sunt frumoase la început, poate pentru că îndrăgostirea aduce cu sine o supra-estimare a diferenţelor dintre ceea ce noi am ales şi restul lumii, trăim senzaţia ca avem o comoară şi, atât de bogat fiind îţi permiţi să fii şi tu la rândul tău darnic. Iar atfel, dăruieşti din preaplinul sufletului tău fără temeri, fără judecăţi, fără condiţii. Ţesătura poveştii este viu colorată, strălucitoare, pentru că uneori eşti în stare chiar să desprinzi din soare raze de lumină şi iubire, şi o faci atât de uşor şi cu atât de multă bucurie.
Timpul e de partea ta, creşti şi tu, creşte şi povestea, la ferestre se pun flori şi în aer se aude zbenguială de copii, te straduieşti să fii din ce în ce mai bun, mai preţios, mai bine văzut. Îţi cunoşti drumurile, mai ales care duc către casă, acolo unde te refugiezi după zilele obositoare. Acolo unde, uneori eşti înţeles alteori nu, uneori ai răbdare alteori nu, uneori taci alteori nu.
Zi de zi povestea începe să te cuprindă, creşti odată cu ea, e un loc familiar, liniştit, cu timpul însă alte trăiri sufleteşti pun îndrăgostirea pe un raft de bibliotecă. Te uiţi la ea în fiecare zi la început, apoi eşti obosit şi uiţi, te uiţi tot mai rar şi atunci – realitatea care-a stat mereu cu ochii pe tine te face să te uiţi la perechea ta şi (ce crudă e realitatea), o vezi un pic altfel decât în prima zi…a doua zi…a treia zi….oare când s-a schimbat aşa de mult?   Dar, rămâi în poveste, o ţeşi mai departe, chiar dacă, fără entuziasmul de la început (de unde atâta putere când sunt atâtea alte lucruri de făcut?), parcă nici nu mai eşti atât de bogat şi dacă nu eşti de unde să tot dai? Rămâi în poveste pentru că-ţi place, nu eşti penalizat ca în afara ei la orice neatenţie, obrăznicie sau indiferenţă, aici ţi-se permite pentru că şi tu permiţi la rândul tău neatenţie, indiferenţă – ca un troc mutual de bună vecinătate. Povestea creşte şi îi conţine pe cei doi care parcă acum nu mai seamănă cu cei de la început…chiar ei ajung să se privească şi să-şi pună întrebarea: “Oare de ce m-am îndrăgostit eu de tine?”
Previzibilul poveştii naşte resentimente, dialoguri interne dure şi comportamente repetitive, nemulţumiri mai mult sau mai puţin exprimate la început, dupa care, apare sentimentul ca eşti prizonierul propriei tale poveşti, te simţi limitat, fără energie, fără perspectivă.
Nu se întâmplă să ajungă în acest punct ambii parteneri, unul ajunge mai repede şi totdeauna ajuns aici începe să caute în ţesătură unde s-a rupt firul iubirii, nu-l găseşte, cere ajutor perechii sale. Discuţii, negocieri, reproşuri, promisiuni. Se găseşte şi se face un nod de toată frumuseţea, mare, trainic să nu se mai rupă. Dar, se întamplă şi să nu se găsească şi atunci iar…discuţii, negocieri, promisiuni, se pune un fir nou, rămâne un spaţiu gol acolo, dar tesătura merge mai departe, povestea continuă.
Partenerii în propria poveste devin cu timpul atât de preocupaţi de aspectul tesăturii încât tot înoadă fire rupte sau tot pun altele noi încât la un moment dat, uitandu-se înapoi se vad pe ei înşişi prinşi într-o ţesătură plină de noduri şi spaţii goale. Povestea lor devine grea, obositoare, limitativă.
Privindu-se unul pe altul, prizonieri ai rutinei, vinovaţi de aceleaşi greşeli, împăcaţi cu acelaşi cântec, motivaţi cu aceleaşi promisiuni încep să nu se mai vadă, rotindu-se într-un tipar comportamental care-i face să se depărteze din ce în ce mai mult.
Şi sufletele au standardele lor de frumuseţe, unele chiar înalte, atât de înalte încât nu mai vor să însufleţească o poveste care nu le e pe plac şi atunci, îşi îndeamnă purtătorul să plece: El nu este povestea .Nu e uşoara desprinderea, atat de multe fire din poveste îl conţin şi atât de puternic îl ţin dar…el nu este povestea.
Aici intră în scenă uneori un psihoterapeut. Pentru că cel care alege să plece se confruntă cu sentimente de insuficienţă, vinovăţie, tristeţe, furie, neputinţă, teamă, nesiguranţă dar şi cu dorinţa de a ieşi dintr-o poveste care nu-l mai face fericit. E nevoie de cineva din afara poveştii care să-l ajute să-şi lămurească cine este,  ce vrea şi încotro vrea să se îndrepte. Să-l ajute să privească înapoi fără mânie şi să-şi asume responsabilitatea propriei alegeri privind spre un viitor unde va putea să se manifeste în toată deplinătatea lui.
Principala preocupare a unui terapeut este starea de bine a pacientului, asta însemnând acceptare, întelegere, empatie şi susţinere în alegerea pe care pacientul a facut-o. Rămânând fideli pacientului şi nu unui Supraeu care de multe ori are valenţele societăţii în care s-a format, avem conştiinţa împăcată că am făcut ce a fost nevoie să facem.
Partenerul care alege să plece se dezbracă de poveste ca de o haină, o haină care nu-i mai vine nu i se mai potriveşte, îi provoacă durere. Îşi dă seama că el poate fi mai mult decât povestea pe care a ţesut-o, poate fi mai mult şi alege să fie mai mult decât o poveste care a devenit tristă. O dâră de parfum îl va însoţi, inconfundabilă, care însă se va estompa cu timpul, pentru că, cel care rămâne, rămâne cu povestea.
(va continua)
Cornelia HANCSIKI, psihoterapeut

Niciun comentariu: