sâmbătă, 23 februarie 2013

Teoria dezvoltarii psihosociale – ERICK ERIKSON


Este unul din cei mai importanţi continuatori ai lui Freud, a cărui teorie are relevanţă pentru psihologia dezvoltării copilului. Interesul lui Erikson pentru dezvoltarea copilului creşte după ce încheie studiile Institutului psihanalitic din Viena, când debutează preocupările sale privind tratamentul şi educaţia copiilor. Premisele celui de-al II-lea Război Mondial îl aduc pe Erikson la începutul anilor ’30 în Statele Unite, unde elaborează una din cele mai valoroase dezvoltări ale teoriei psihanalitice. În 1950, publică lucrarea Childhood and Society, lucrare de mare circulaţie şi în prezent în literatura psihologică. Erikson duce formulările psihanalitice mult mai departe decât cele timpurii realizate de Freud. Cercetările lui Erikson şi scrierile sale au extins gândirea psihanalitică la domenii cum ar fi: antropologia culturală, psihologia socială, dezvoltarea copilului, psihologia gestaltistă, literartura şi arta. Opera lui Erikson vine în sprijinul profesioniştilor cu un suport care depăşeşte cercurile psihanalitice ale teoreticienilor şi practicanţilor – între acestea fiind activităţile sociale, educaţia specială, educaţia timpurie, îngrijirea copilului, psihiatria, psihologia şi consilierea confesională. Teoria dezvoltării personale şi sociale a lui Erikson propune abordarea stadială a formării personalităţii pe latura socializării. Dacă psihologia copilului descrie o dată cu Piaget dezvoltarea cognitivă a copilului, teoria lui Erik Erikson propune o stadialitate a dezvoltării cunoaşterii sinelui în interacţiunea cu ceilalţi, respectiv, accentuează asupra mediului social al dezvoltării copilului.

Influenţele mediilor fizice, sociale, culturale şi ideatice acţionează ca parteneri ale proceselor biologice şi psihologice, înnăscute, care modelează dezvoltatarea personalităţii individului. Deoarece societatea dezvoltată oferă diviziunea muncii, copilul contemporan se trezeşte implicat în diverse instruiri, formări şi moduri de a coopera cu adulţii, care îşi asumă responsabilitatea pentru echilibrul cores-punzător învăţării şi bunăstării copilului. În mod curent, orice adult are tendinţa de a accentua şi de a direcţiona dezvoltarea naturală a copilului în cadrul diversităţii mediului său şi, în final, tiparele potenţiale sunt transformate în tipare de existenţă. Treptat, individul adoptă un anume stil de viaţă. Conceptele religioase şi idealiste servesc în plus ca linii de ghidare pentru modelarea individului, care are nevoie de o explicaţie clară a vieţii în lumina unei teorii sau credinţe inteligibile. Religia şi ideologia asigură această explicaţie necesară dincolo de limitele raţiunii individuale. Cultura completează aspectul uman al vieţii. Oamenii trăiesc prin forţe instinctuale, iar cultura insistă pe utilizarea „corespunzătoare a acestor forţe insitinctuale”. Mediul cultural, aşa cum este interpretat de individ, este cel care selecţionează natura experienţei fiecărui individ. Copilul şi părinţii nu sunt niciodată singuri; prin conştiinţa părintelui, generaţiile iau în consideraţie acţiunile copilului, ajutându-l să se integreze în sistemul său de relaţii prin aprobare, sau deza-probare, analiză care merge până în cele mai neplăcute detalii. Iniţial, copilul se confruntă cu societatea prin corp. Contactele fizice sunt pentru copil primele evenimente sociale, care formează începuturile tiparelor psihologice ale comportamentului său social ulterior. Modurile principale în care o cultură, o categorie sau grup etnic îşi organizează experienţa sunt transmise prin aceste experienţe fizice timpurii care leagă copilul pentru totdeauna de mediul său de origine. O astfel de îndoctrinare culturală timpurie, consideră Erikson, este în cea mai mare parte transmisă şi simţită inconştient.

Erikson presupune că adolescenţa prelungită, situaţie foarte frecventă în ţările occidentale, creează o distanţă considerabilă între maturizarea psihosomatică şi psihosocială şi afectează dezvoltarea personalităţii. O copilărie lungă transformă omul într-un virtuos tehnic şi mental, dar în acelaşi timp lasă un rest de imaturitate emoţională care durează toată viaţa sa. Erikson presupune că marile diferenţe între culturi şi grupuri sociale nu reprezintă nişte variabile independente şi nici nu explică diferenţele individuale. Erikson consideră diferenţele individuale ca fiind factori reciproci şi intrerrelaţionaţi. Instruirea copilului ajută să ţină pe cel mic şi dependent în viaţă şi bunăstare şi foloseşte în mod automat ca o asigurare de continuare şi conservare a calităţilor unice ale societăţi. Erikson accentuează că asistăm la o discrepanţă între cultura tradiţională şi sarcinile societăţii contempo-rane. Această nouă accentuare se transmite şi copilului prin educaţie, deoarece copilul percepe conştiinţa contemporanilor părinţilor săi şi preocuparea acestora privind variabilele culturale existente şi construirea unei noi societăţi. Relaţia copilului cu mediile fizice, sociale, culturale şi ideatice demonstrează, spune Erikson, că în dezvoltarea sa copilul are nevoie de societate, şi invers. Erikson micşorează interesul de studiu asupra clasicului triunghi descris de Freud – mamă, tată, copil –, aşa cum apare el în complexele Electra şi Oedip şi, deşi acceptă cadrele de bază ale dezvoltării psihosexuale, el se axează pe influenţele psihosociale ale dezvoltării. Erikson pune în evidenţă felul în care fiecare stadiu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi unice şi, în acelaşi timp, îl sprijină pe individ să devină un membru activ şi creator al societăţii. El consideră că o serie de conflicte bazale caracterizează dezvoltarea, iar primele cinci stadii eriksoniene merg în paralel cu cele descrise de Freud pe coordonatele de vârstă, însă mai departe ele se deosebesc simţitor. Teoria lui Erikson diferă de cea a lui Freud, pentru că acesta nu consi-deră că cele mai importante evenimente ale dezvoltării au loc numai în perioada copilăriei şi descrie maniera în care probleme psihosociale semnificative apar pe tot parcursul vieţii, şi a fost printre primii care a recunoscut dezvoltarea ca un proces întins pe toată durata vieţii.

O altă mare diferenţă între teoria lui Erikson şi cea freudiană este aceea că Erikson pune accentul pe rolul EGO-ului mai mult decât pe rolul SUPEREGO-ului, teoria lui Erikson fiind mai puternic orientată către dezvoltarea unui EGO sănătos (ceea ce Erikson numeşte identitate) decât pe rezolvarea unor conflicte interioare puternice. Preocuparea centrală a teoriei eriksoniene, şi o altă diferenţă faţă de teoria lui Freud, este dezvoltarea unei personalităţi sănătoase, ceea ce deschide o perspectivă pozitivă în psihanaliză. Erikson avertizează că dezvoltarea normală pentru fiecare stadiu trebuie corelată şi înţeleasă împreună cu contextul cultural al dezvoltării copilului şi situaţia de viaţă unică a fiecărui individ.

Dezvoltarea pentru Erikson este un proces evolutiv, bazat pe o succesiune universal experimentată de evenimante biologice, psihologice şi sociale şi implică un proces autoterapeutic de vindecare a cicatricilor apărute ca urmare a unor crize accidentale şi naturale, inerente dezvoltării. Dezvoltarea în sine constă, spune Erikson, dintr-o serie de perioade ale copilăriei, care presupun o varietate de submedii, care depind de etapa pe care a atins-o copilul, dar şi de mediile experimentate în timpul etapelor anterioare. Primele 5 etape descrise de Erikson sunt în principal o reformulare şi o extindere a etapelor de dezvoltare psihosexuală ale lui Freud, dar, pentru Erikson, acestea sunt etape de mişcare continuă. Un individ nu are o personalitate, ci îşi redezvoltă propria personalitate. Fiecare etapă descrisă de el se remarcă prin propria sa temă de dezvoltare şi relaţia cu etapele anterioare şi ulterioare, precum şi prin rolul pe care îl joacă în schema generală a dezvoltării. Dezvoltarea urmează o traiectorie în zigzag de la o etapă la alta, deşi este cunoscută datorită regularităţii de apariţie. Erikson consideră că părintele şi copilul doar percep sensul real al dezvoltării, îşi comunică reciproc înţelegerea inconştientă a procesului de dezvoltare pe măsură ce stabilesc nişte relaţii în evoluţia de dezvoltare comună. Un nou născut poate fi descris ca un „generalist” care se specializează din ce în ce mai mult pe durata unei copilării prelungite. În fiecare etapă a dezvoltării, individul trebuie să se confrunte şi să stăpânească o problemă centrală care este dilema etapei respective. Criza de dezvoltare aferentă este universală, iar situaţia particulară se defineşte din punct de vedere cultural. În multe ţări occidentale, înţărcatul (wean) este considerat ca o criză de dezvoltare; de fapt, este prima criză din învăţarea încrederii – încredere „în” şi acceptarea schimbării ca parte a regularităţii şi previzibilităţii evenimentelor de viaţă majore. Pe măsură ce fiecare dilemă se rezolvă, individul poate trece la etapa următoare. Astfel, dezvoltarea este un proces continuu cu fiecare fază reprezentând o parte egală a continuităţii, deoarece fiecare fază are antecedente în faza anterioară şi soluţie finală în fazele ulterioare.

Erikson propune ipoteza conform căreia oamenii trec prin opt stadii pe parcursul întregii vieţi. În fiecare stadiu are loc o criză, ori un moment critic, de a cărui rezolvare depinde cursul dezvoltării ulterioare. Majoritatea oamenilor rezolvă aceste crize satisfăcător şi efectele acestora sunt îndepărtate pentru a se mişca spre alte provocări dictate de ritmul vieţii, dar există persoane care nu rezolvă complet aceste crize şi efectele lor continuă să pună probleme mai târziu pe parcursul vieţii. De exemplu, se consideră că mulţi adulţi au încă de rezolvat probleme ce ţin de criza identităţii manifestată în adolescenţă. Fiecare fază succesivă asigură posibilitate găsirii de noi soluţii la problemele anterioare, în timp ce există permanent un element de conservatorism, pentru că orice achiziţie anterioară se regăseşte, sub o anumită formă, într-o fază ulterioară. Etapele de dezvoltare constituie schema EGO-ului şi oglinda ierarhiei celor mai relevante structuri sociale. Individul trece la o etapă superioară atunci când este pregătit din punct de vedere biologic, psihologic şi social şi când pregătirea coincide cu contextul social. Fiecare fază introduce piedici puternice din partea societăţii şi toate la un loc întâmpină o serie de dificultăţi instituite în viaţa umană. Există 3 variabile esenţiale:

– legile interne ale dezvoltării care, ca şi procesele biologice, sunt ireversibile;

– influenţele culturale, care specifică cota diferită de dezvoltare aşteptată şi favorizează anumite aspecte ale legilor interne în defavoarea altora;

– răspunsul idiosincretic al fiecărui individ şi modul său particular de a se dezvolta, ca răspuns la cerinţele societăţii.

Trebuie subliniat că regresia temporară în orice arie majoră distinctă a dezvoltării este considerată ca un produs derivat natural al procesului dezvoltării. Erikson crede în puterea EGO-ului cu opti-mism, această putere de integrare a Ego-ului (flexibilitate) asigură punţile de trecere de la etapă la etapă care altfel ar fi izolate. Simultan, în cadrul fiecărei etape de dezvoltare, se unesc două forţe opuse care impun găsirea unei soluţii comune sau o sinteză.  Soluţia optimă a conflictelor din fiecare etapă motivează mişcarea ascendentă pe scala maturităţii.

Erikson descrie 8 etape de dezvoltare epigenetica, dintre care ultimele 3 ţin de vârsta adultă, dar prima şi ultima etapă a copilăriei (fazele 1 şi 5) sunt tratate cu mai multă atenţie decât celelalte 3 faze ale copilăriei. Interesul special pentru cele 2 faze, respectiv 1 şi 5, se datorează fascinaţiei pe care au exercitat-o asupra lui, şi datorită importanţei strategice în eforturile de creştere a copilului în noul context occidental contemporan. Fiecare fază poate fi considerată atât ca o criză pe verticală, culminând cu o soluţie psihosocială indivi-duală, cât şi ca o criză pe orizontală, care impune o soluţie satisfă-cătoare personal şi social, pentru problema forţelor motivaţionale. Cele opt stadii ale vieţii după Erikson se identifică cu o criză majoră ce trebuie rezolvată pentru a întruni condiţiile unei personalităţi sănătoase. Ultimele trei stadii descriu maturitatea, pentru că, aşa cum am arătat, Erikson, spre deosebire de alţi teoreticieni, nu consideră că dezvoltarea se încheie cu adolescenţa, iar individul trebuie să parcurgă şi ultimele trei stadii pentru a progresa. Cu fiecare stadiu parcurs şi prin obţinerea unei rezolvări, individul capătă o dimensiune a competenţei sale

I. Perioada de la naştere la 18 luni corespunde crizei relative la construirea încrederii versus pierderea încrederii. El foloseşte cuvântul versus pentru a indica lupta vitală dintre doi poli. Relaţia copilului cu mama este determinantă în această perioadă. Importanţa psihologică se axează pe relaţia de tip „a lua -„ a da în schimb”.

Esenţa acestui stadiu este dezvoltarea încrederii în lumea înconjurătoare, ca şi a încrederii în sine. Natura duală a acestei crize, consideră Erikson se află în descoperirea de către copil atât a propriilor nevoi, cât şi a nevoilor mamei. O altă faţetă a problematicii stadiului încredere-neîncredere, paralel cu stadiul oral descris de Freud, este aceea că sugarul se află iniţial confruntat cu conflictul fundamental dintre neîncrederea într-o lume despre care ştie foarte puţin şi tendinţa de a dezvolta o atitudine de încredere în acea lume. Pentru că mare parte din contactul sugarului cu lumea este realizată prin intermediul regiunii orale, una din primele sarcini ale dezvoltării este să acumuleze suficientă încredere încât copilul să exploreze lumea prin intermediul gurii. Dacă nevoile copilului sunt satisfăcute, încrederea sa în mediu şi în sine va fi cu mult mai mare decât în caz contrar, când în satisfacerea nevoilor copilului de către o mamă inconsistentă, inconsecventă sau rejectivă produce sursa de frustrare necesară pentru ca acesta să privească lumea cu scepticism şi neîncredere tot restul vieţii sale. Sentimentului de încredere îi urmează sentimentul de confort şi securitate. Neîncrederea în ceilalţi are ca sursă un comportament prin care copilul este lăsat deseori să aştepte foarte mult pentru a i se asigura confortul şi este mânuit cu insensibilitate şi gesturi aspre. Astfel, experienţele fizice asigură baza pentru statutul psihologic al încrederii. Senzaţiile fizice devin primele experienţe sociale şi sunt generalizate în mintea individului ca repere viitoare de referinţă. Dacă copilul va deveni un individ al societăţii încrezător şi uşor de satisfăcut de societate sau care manifestă lipsă de încredere sau foarte pretenţios, preocupat numai de nevoi fizice, depinde în mare măsură de forma în care manevrează ceea ce primeşte în timpul acestei prime etape.

II. Perioada de la 18 luni la 3 ani corespunde crizei relative la autonomie versus îndoială sau teamă. Punctul central în această criză este relaţia cu părinţii. Descrierea psihologică a stadiului poate fi contrasă în semnificaţia conţinută de două verbe „a păstra” şi „a lăsa” să plece, a elibera.

Independenţa câştigată de copil prin dezvoltarea motorie şi verbală limitează dependenţa sa de ceilalţi şi construieşte nevoia de independenţă şi autonomie. La această vârstă, copilul se află în criza determinată de conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a fi liber.  Părinţii care reuşesc echilibrul între a lăsa copilul să exploreze singur şi să realizeze lucruri pentru el însuşi prin el însuşi, dar în acelaşi timp asigură o supraveghere omniprezentă care se exprimă prin îndrumare, reuşesc să construiască la copiii lor autonomia necesară. Părinţii foarte restrictivi şi foarte directivi construiesc la copiii lor un sentiment de slăbiciune şi lipsă de capacitate, o credinţă de incompetenţă şi neputinţă.

III. Perioada de la 3 ani la 6 ani corespunde crizei relative la doi determinanţi opoziţi, şi anume, iniţiativă versus sentimentul de vină. Relaţiile ce determină echilibrul între cei doi determinanţi sunt cele cu familia in general, iar descrierea psihologică a stadiului coincide cu explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor. Pe parcursul acestei perioade, abilităţile motorii se dezvoltă mai mult, precum şi cele verbale, ceea ce îl determină pe copil să fie mai agresiv şi mai viguros în explorarea spaţiului social şi fizic. Simţul iniţiativei creşte simţitor; acesta poate fi încurajat de părinţi prin a-i permite copilului să sară, să alerge, să se joace, iar Erikson consideră că fiind convins cu fermitate că el este o persoană prin sine însuşi, copilul, poate descoperi, acum, ce fel de persoană poate deveni. Părinţii care pedepsesc copiii pentru iniţiative îi pot face să se simtă vinovaţi pentru natura lor atât în această perioadă, cât şi mai târziu în viaţă.

IV. Perioada de la 6 la 12 ani corespunde în concepţia lui Erikson cu nevoia de a produce/construi lucruri. Criza este determinată de opoziţia între această nevoie şi sentimentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate. Relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legate de mediul şcolar. Intrarea în şcolaritate este un pas enorm pentru cei mai mulţi copii. Creşte influenţa profesorilor şi colegilor şi descreşte influenţa părinţilor. Copiii doresc acum să construiască lucruri. Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în forţele proprii, iar eşecul construieşte o imagine de sine negativă, un sentiment de inadecvare şi de incapacitate care determină comportementul ulterior de învăţare. Eşecul poate fi doar imaginar relativ la aşteptările celor din jur sau la raportarea la anumite standarde.

V. Perioada de la 12 la 18 ani corespunde conflictului între construirea identităţii şi confuzia la nivelul asumării rolurilor. Relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelul grupului de prieteni şi cele determinate de poziţia de conducător sau de condus. Descrierea psihologică poate să se constituie în baza alegerii de tipul a fi sau a nu fi tu însuţi. Perioada adolescenţei este determinată de răspunsul la întrebarea: „cine sunt eu?” Erikson consideră adolescenţa un stadiu caracterizat de furtu-noase schimbări psihologice datorate deciziilor sub presiunea alegerii carierei şcolare şi profesionale, fapt ce determină chestionări şi redefiniri ale unor aspecte ale personalităţii construite în timpul stadiilor timpurii. Experimentarea rolurilor ocupaţionale, sexuale şi educaţionale sprijină răspunsurile la întrebările referitoare la cine sunt?, cum sunt?, şi oferă perspective pentru întrebări referitoare la cine pot deveni? Eşecurile pot determina instalarea confuziei la nivelul rolurilor cu consecinţe pentru viaţa adultă.

VI. Perioada tinereţii corespunde alegerii între intimitate şi izolare. Relaţiile determinante sunt legate de experienţe privind competiţia, cooperarea, prietenia, sexualitatea. Axa psihologică după Erikson este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt.

VII. Perioada de viaţă adultă corespunde alegerii între repro-ducere şi autoconstrucţie. Relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi relaţiile de muncă. Axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijă de” / „a se ocupa de”.

VIII. Perioada bătrâneţii este caracterizată de criza generată de pendularea între integritate şi disperare, axa psihologică fiind descrisă de capacitatea de a face faţă ideii de a nu mai fi, de a muri.

Stadiile dezvoltării după Erikson Vârsta
Caracterisitici
1
de la naştere la 18 luni
construirea încrederii versus pierderea încrederii; relaţia de tip „a lua” - „a da în schimb”
2
18 luni la 3 ani
autonomie versus îndoială sau teamă
relaţia cu părinţii
„a păstra” şi „a lăsa să plece”, a elibera
conflictul dintre dorinţa de a fi protejat şi nevoia de a filiber
3
3 ani la 6 ani
iniţiativă versus sentimentul de vină
relaţiile cu familia in general
explorarea posibilităţilor sinelui sau restrângerea lor
4
6 ani la 12 ani
• nevoia de a produce construi lucruri versus senti-mentul de inferioritate sau credinţa în incapacitate
relaţiile ce determină soluţionarea crizei sunt cele legatede mediul şcolar
succesul aduce cu sine un sentiment de încredere înforţele proprii, iar eşecul construieşte o imagine de sinenegativă, un sentiment de inadecvare şi de incapacitate,care determină comportementul ulterior de învăţare
5
12 ani la 18 ani
corespunde confictului între construierea identităţiişi confuzia la nivelul asumării rolurilor; relaţiile determinante sunt cele dezvoltate la nivelulgrupului de prieteni; descrierea psihologică se constituie în baza alegerii detipul „a fi sau a nu fi tu însuţi”
6
perioada tinereţii
intimitate versus izolare; relaţiile determinante sunt legate de experienţe privindcompetiţia, cooperarea, prietenia, sexualitatea; axa psihologică este aceea a descoperirii şi pierderii sinelui în celălalt
7
perioada de viaţă adultă
reproducere versus autoconstrucţie; relaţiile determinante sunt cele cu partenerul şi cele demuncă; axa psihologică este oferită de sintagma „a avea grijăde”/„a se ocupa de”
8
perioada bătrâneţii
criza generată de pendularea între integritate şi disperare; axa psihologică este descrisă de capacitatea de a facefaţă ideii de a nu mai fi, de a muri

Niciun comentariu: