luni, 25 februarie 2013

Psihoterapia psihanalitica si psihanaliza


Sub aspectul intern al naturii procesului terapeutic, diferenţa cea mai semnificativă dintre psihoterapie (psihanalitică) şi psihanaliză se exprimă prin gradul de utilizare, de către terapeut, a celor două instrumente metodologice principale care-i stau la dispoziţie: sugestia directă şi interpretarea “neutră”, respectiv “cuprul” şi “aurul” terapiei din faimoasa exprimare metaforică a lui Freud. In cadrul psihoterapiei psihanalitice practicată de către psihanalist, metodă la care acesta recurge numai atunci când, din diferite raţiuni interne sau externe, aplicarea psihanalizei “propriu-zise” nu este posibilă, se vorbeşte despre aspectele “expresive” (de “insight”), asimilate acţiunii interpretative, într-o relativă opoziţie cu aspectele “suportive”, considerate a aparţine fenomenelor de sugestie. In felul acesta, pe o scală conceptuală a metodologiei terapeutice, psihanaliza “pură”, bazată exclusiv pe interpretare, se află la una dintre extreme, în vreme ce la polul opus se află “psihoterapia psihanalitică suportivă” (Wallerstein, 1995).Porţiunea cea mai întinsă a acestei scale, cea care umple spaţiul dintre cele două extreme, corespunde “psihoterapiei psihanalitice expresive”, metodă în care demersul rămâne predominant psihanalitic (interpretativ), ajutat însă, temporar, în doza minimă posibilă, de unele atitudini suportive (Kerenberg, 1999).

Niciun comentariu: