sâmbătă, 23 februarie 2013

Mecanisme de coping


Mecanisimele de coping sunt strategii utilizate în mod inconştient şi/sau conştient de către o persoană pentru a evita, diminua sau remedia pe cât posibil impactul negativ pe care o situație cu care se confruntă îl are asupra stării sale de confort psihic şi fizic.

De-a lungul vieţii, un individ folosește o paletă largă de astfel de mecanisme de coping, unele ajutând la reducerea tensiunii psihice și la adaptarea eficientă la realitatea din jur, altele dimpotrivă, ducând la creșterea impactului negativ al evenimentului cu care acesta se confruntă. Ei bine, o să vă puneţi probabil întrebarea: ce mecansime de apărare sunt mai eficiente, care sunt mai recomandate? Răspunsul avizat al specialiştilor din domeniul psihologiei este următorul: ele nu sunt bune sau rele, utile sau inutile în sine, ci eficienţa lor constă practic în momentul şi durata folosirii lor.

Mecanismele de coping cuprind de fapt toate tipurile de strategii pe care oamenii le utilizează pentru a înlătura sau diminua o emoţie neplăcută: de la distragerea atenţiei cu altceva, până la metode complexe, pe care le utilizăm uneori chiar fără să ne dăm seama (inconştient). Termenul vine din englezescul „to cope”, care înseamnă „a face faţă, a se descurca într-o situaţie dificilă”.

Toată lumea apelează la ele, adesea chiar fără să-şi dea seama. Oamenii descoperă încă de mici metode pentru „a nu se mai gândi” la ceva ce îi întristează, de „a se linişti” cu ceva bun atunci când sunt nervoşi, etc. Aceste strategii diferite pe care le putem folosi pentru a ne apăra de emoţii neplăcute ne pot ajuta să ne „recăpătăm calmul” într-o situaţie care scapă de sub control. Astfel putem duce la bun sfârşit tot ceea ce aveam de făcut în ziua respectivă, şi poate chiar să gândim suficient de limpede pentru a rezolva şi problema stresantă care ne dădea atâtea bătăi de cap. Dacă nu, măcar ne ajută să ne simţim mai bine pe moment.

Există şi strategii de coping pe care unii oameni le folosesc pentru a „uita de griji” pe moment, dar care sunt dăunătoare sănătăţii, de exemplu abuzul de alcool sau alte substanţe. De asemenea, această „evadare temporară din probleme”, dacă se prelungeşte în timp, poate avea consecinţe foarte neplăcute. Problemele se pot agrava, sau noi ne putem obişnui prea mult cu fuga de realitate. Mai mult, s-a demonstrat că uneori cu cât încercăm să nu ne mai gândim la ceva supărător, cu atât acel lucru devine mai deranjant.

Fără a intra în numeroasele categorii folosite de specialişti, poate cel mai important e să facem diferenţa între metode pe care le utilizăm intenţionat şi de care ne dăm seama cu uşurinţă (conştiente), în constrast cu metodele pe care le folosim fără să ne dăm seama (inconştiente). Articolul de faţă îşi propune să vă ajute să vă descoperiţi câteva dintre aceste metode inconştiente, pe care cu siguranţă le-aţi folosit uneori. Poate că vă va uimi modul în care psihicul vă apără „automat” de o mulţime de emoţii neplăcute, chiar fără să trebuiască să vă daţi seama de ceea ce se petrece şi să căutaţi soluţii. În continuare iată câteva „mecanisme de apărare” inconştiente care sunt cel mai des folosite de oameni:

Refularea este mecanismul prin care psihicul nostru „împinge în inconştient” o idee sau o amintire care ar fi de neacceptat pentru noi (fie este prea dureroasă, fie ar spune ceva de neacceptat despre noi înşine). O idee refulată este „pusă la păstrare” în mod automat, fără ca noi să ne dăm seama, undeva într-un sertar al minţii în care nu ne uităm niciodată. Cât timp nu ne dăm seama că acea idee sau amintire există, ea nu ne poate face rău.

Exemplu: Un copil nu îşi mai aminteşte faptul că la 5 ani era să moară când a căzut în apa unui lac îngheţat; o mamă devotată împinge imediat în inconştientul său gândul că fără copiii ei ar fi putut avea o viaţă mai bună – apoi nici nu îşi aminteşte să fi avut vreodată un astfel de gând inacceptabil pentru ea; un medic de succes „uită pur şi simplu” că un pacient l-a scuipat într-o zi pentru că „din vina lui s-a îmbolnăvit mai rău”.

Raţionalizarea este mecanismul prin care ne autoconvingem că am făcut un lucru dintr-un motiv logic sau dorit, deşi defapt am făcut acel lucru din cu totul alte motive. Această strategie ne apără în primul rând de a ne dezamăgi pe noi înşine, şi mai apoi de a-i dezamăgi pe ceilalţi. Este în esenţă găsirea automată (fără să ne dăm seama) a unei scuze plauzibile pentru ceea ce am făcut deja.

Exemplu: În fabula lui Esop, vulpea care nu reuşeşte să ajungă la struguri, spune mai apoi că oricum nu i-ar fi mâncat pentru că erau acri; un bărbat respins la un interviu pentru un post, declară mai apoi că nici nu îşi dorea slujba aceea pentru că era prea plictisitoare şi prost plătită; un copil mic vrea să o deseneze pe mama, dar îi iese ceva asemănător cu o caracatiţă – la sfârşit declară că defapt asta îşi dorea să deseneze: o mamă caracatiţă.

Formaţiunea reacţionară este un mecanism prin care mintea noastră ne apără în mod automat de un gând real care ne-ar fi foarte dureros, făcându-ne să ne comportăm total opus şi cât mai vizibil – pentru a ne convinge în primul rând pe noi înşine că nu suntem „răi”.

Exemplu: O mamă care iniţial nu şi-a dorit copilul, îl copleşeşte apoi cu afecţiune şi este mult prea indulgentă cu el (pentru a nu se mai simţi vinovată, şi pentru a se convinge în primul rând pe ea însăşi că este o mamă bună care îşi adoră fiul); un om care în trecut a avut probleme cu abuzul de alcool, în prezent judecă extrem de aspru pe oricine bea – astfel parcă protejându-se singur de o recădere.

Proiecţia este un mecanism care ne apără „automat” de gândul că avem un defect care ni s-ar părea de neacceptat, prin găsirea şi exagerarea acelui defect la alte persoane.

Exemplu: Un angajat spune că e absolut convins că „în ţara asta toată lumea fură”, aşa că nu se mai simte atât de vinovat atunci când ia şi el pentru acasă ceva de la lucru; un poliţist care loveşte un infractor se simte mai împăcat cu sine gândindu-se că oricum toţi infractorii sunt în stare să te bată şi să te omoare cu sânge rece, deci „merită” să fie loviţi.

Intelectualizarea ne protejează de realitatea crudă, ajutându-ne să privim totul la un mod abstract, detaşat sau intelectual. Adesea apelăm la simboluri sau metafore, ca să nu trebuiască să privim realitatea dureroasă aşa cum e ea defapt şi să fim copleşiţi de emoţii.

Exemplu: Un soldat aflat în misiune priveşte obiectivele ca şi cum ar juca un joc de strategie, pentru a-şi putea păstra „sângele rece”. Un medic la secţia de urgenţe îşi priveşte pacienţii ca pe „cazuri de rezolvat”, pentru că dacă s-ar implica emoţional în povestea fiecărui pacient, nu ar mai putea să-şi facă meseria cum trebuie. Un om care are de făcut o muncă scârboasă reuşeşte să se detaşeze spunându-şi că „totul este doar o grămadă de atomi”.

Negarea ne apără de ceva prea dureros prin a refuza din start acceptarea acelei idei. Uneori pur şi simplu refuzăm să credem că un lucru este adevărat, pentru a ne proteja.

Exemple: Părinţii unui copil refuză să creadă că este adevărat faptul că fiul lor e pe moarte; o femeie află la maturitate că a fost adoptată, însă ea e convinsă că totul e de fapt o farsă de prost-gust pe care i-o fac cei din jur, etc.

Pe o scurtă perioadă de timp negarea poate fi considerată un mecanism de apărare sănătos, în sensul că ne oferă iniţial timpul necesar acomodării cu situaţia nouă cu care ne confruntăm, dureroasă, stresantă şi prevenid astfel anumite reacţii intense, de criză sau luarea unor decizii de moment inadecvate (“ Aş vrea să mor şi eu ştiindu-l pe el mort, viaţa mea un mai are nici un sens”). Reversul medaliei este însă atunci când nu se depăşeşte starea de negare. Să ne gândim puţin cum ar decurge evenimentul din exemplul dat mai sus. Consideraţi că este eficientă negarea pe termen mediu sau lung? Cu siguranţă nu, pentru că negând în continuare situaţia nu ne vom putea adapta şi implica în situaţiile ce urmează a se desfăşura şi un vom mai funcţiona ca nişte oameni adaptaţi vieţii noastre şi lumii în care trăim. Este deci foarte important să conştientizăm că negarea este doar o soluţie pe termen scurt şi că ea nu va schimba de fapt realitatea.

Deplasarea ne oferă o modalitate de a ne satisface parţial o dorinţă care altfel ar fi imposibilă/ interzisă. Deşi satisfacţia nu este totală, măcar o parte din tensiunea pe care o simţim dispare.

Exemplu: Un bărbat furios pe şeful său nu se poate răzbuna pe el pentru că ar fi concediat, însă când ajunge acasă „îşi varsă nervii” pe soţia sa; un tânăr cu tendinţe agresive descoperă modalităţi mai paşnice de a-şi exprima agresivitatea: prin pictură.

Atenţie însă, deşi mintea noastră are strategii prin care să ne apere de suferinţă, uneori chiar fără ca noi să ne dăm seama, aceste strategii mai dau uneori şi greş. Se întâmplă uneori ca lucrurile de care ne apăram să iasă la suprafaţă întocmai când lăsăm garda jos (când visăm, când încercăm să ne relaxăm sau să ne bucurăm de concediu, etc).

Provocare:
Identificaţi-vă propriile strategii prin care scăpaţi de emoțiile neplăcute: de unele vă folosiţi intenţionat, iar celelalte apar pur şi simplu ca reacţii automate la o idee sau o situaţie prea neplăcută.
http://minteforte.ro/preventie/metode-de-aparare/

Niciun comentariu: